Ultima reuniune la nivel inalt a Consiliului European a fost marcata de caderea guvernului in Portugalia, care complica procesul de acordare a asistentei financiare pentru aceasta tara (chiar daca la Lisabona nu se admite inca necesitatea). Germania si-a impus punctul de vedere privind Pactul Euro plus (fost Pactul pentru Competitivitate), care se intalneste cu propuneri anterioare formulate de Comisie si echipa de lucru condusa de presedintele Herman van Rompuy in cursului anului 2010. Ma refer la un pact de stabilitate si crestere mult intarit (inclusiv prin impunere de sanctiuni), coordonarea de politici economice generale (nu numai bugetare) si validarea unui mecanism de stabilitate financiara, care sa prevada acordarea de asistenta in anumite circumstante. Dar, in opinia mea, el nu lamureste si nu raspunde (inca) la chestiuni majore.

Daniel DaianuFoto: Agerpres

Romania si alte tari din afara Uniunii Monetare (UM) s-au alaturat Pactului considerand ca prevederile sale sunt in consonanta cu reforme structurale intreprinse acasa - reforma pensiilor si salariilor in secorul public, reforma legislatiei pietei muncii, programarea bugetara multianuala etc. Mai sunt doua ratiuni prin care putem interpreta aceasta alaturare: nevoia de a surmonta slabiciuni institutionale autohtone, care se reflecta si in putinta de a formula si implementa politici publice (aici trebuie inclusa si capacitatea de rezistenta la presiuni populiste, care apar nu numai in ani electorali); si nevoia de fi in cercul tarilor care, de facto, se transforma intr-un dispozitiv de guvernanta la nivelul UM/UE. Drept este ca Ungaria, Polonia, Suedia nu tin mortis sa faca parte din Pactul Euro, ceea ce indica rezerve fata de continutul sau. Se poate spune ca Pactul Euro inseamna un progres in reforma guvernantei economice a UM, a UE in general. Dar, in opinia mea, el nu lamureste si nu raspunde (inca) la chestiuni majore.

  • Nu se recunoaste in suficienta masura interdependenta intre criza datoriilor suverane si starea sistemului bancar in UME

Astfel, nu se recunoaste in suficienta masura interdependenta intre criza datoriilor suverane si starea sistemului bancar in UME. Reticenta unor tari in a se efectua teste de stres bancar cat mai riguroase (care sa includa si scenarii cu efecte ale unor restructurari de datorii suverane) incetoseaza rezolvarile. Unele voci vorbesc despre criza din zona euro ca fiind una a sistemului bancar, prin excelenta. Eu merg mai departe afirmand ca este vorba despre o criza a integrarii financiare de adancime. De aici rezulta interdependenta intre datorii publice si ale sectorului privat, adica ale sistemului bancar. Integrarea financiara de adancime, fara politici si institutii adecvate in UM si fara un sistem de reglementare si supraveghere corespunzator al sistemului financiar, a indus o alocare defectuoasa a resurselor, exces de investitii speculative, ca si preluarea unor practici si inovatii financiare periculoase, ca sa nu spun toxice de peste Ocean si din City-ul londonez.

Pactul Euro nu abordeaza frontal cauzele interdependentei dintre datorii suverane si private poate si intrucat ar trebui sa puna pe tapet o alta chestiune esentiala: “impartirea poverii” (burden-sharing). Pana acum grosul ajustarii in zona euro este intreprinsa, in principal, de tarile aflate la mare anaghie (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Daca s-ar recunoaste interdependenta evocata mai sus ar fi nevoie de o prezentare cat mai transparenta a subcapitalizarii unor sisteme bancare, ceea ce ar putea conduce la sprijin public aditional ca si apel masiv la emisiuni de actiuni in tari care acorda acum asistenta financiara altora. Si cum conditiile actuale raman inca incordate pe pietele financiare sesizam dileme majore cu care se confruna decidentii. Si mai intervine un factor: este de presupus ca Germania, Franta si alte tari prefera ca bilanturile bancilor sa fie ameliorate de revenirea economica inainte de a se proceda la o recapitalizare in forcing imediata. Evident ca aceasta “tragere de timp”, ce nu este lipsita de temei, nu avantajeaza tarile ce sunt implicate in programe de austeritate ample.

  • Pactul nu judeca realismul unor programe de ajustare (austeritate)

Pactul nu judeca realismul unor programe de ajustare (austeritate). Fiindca, daca aceste programe se intind pe mai multi ani si nu contin masuri de contracarare a prociclicitatii austeritatii, se poate lesne intra in cercuri vicioase –in zona echilibrelor precare, rele. Acestea din urma ar insemna ca datoria publica nu s-ar diminua ca pondere in PIB (sau nu suficient) si ceea ce pare a fi o criza probabila de solventa ar deveni o certitudine.

Pe un plan mai larg, se ridica o chestiune care priveste si tari din Europa centrala si de rasarit, care au de surmontat decalaje economice mari. Sunt masurile de intarire a disciplinei bugetare, de control al dezechilibrelor (inclusiv prin controlul dinamicii salariilor), pensionari in functie de speranta de viata, etc suficiente pentru a conduce la convergenta economica? Eu cred ca nu, intrucat pietele, singure, nu por sa tina cont de fenomene precum echilibre multiple, aglomerari de factori de productie, randamente crescande, cauzalitate cumulativa, etc. Si daca asa stau lucrurile, politici de austeritate cu design defectuos in combinate cu lipsa unor instrumente de a stimula convergenta economica ar favoriza fracturi economice in UM, in UE. Intr-un text anterior vorbeam, in acest sens, despre amenintarea unei geometrii variabile in crestere in Uniune. Se observa, de altfel ca, in pofida Pactului si a exhortatiilor Comisiei Europene de a fi respectata logica “pietei unice”, tari mari din UE recurg la masuri de protectie a industriei nationale. Franta a fost mereu o protagonista de varf in acest domeniu. Acum si Italia (vezi de declaratii ale ministrului Tremonti) pune la punct noi acte legislative de protectie a unor campioni nationali care au alura europeana.

  • Pozitia Germaniei si a altor tari de a se permite operatiuni ale EFSF numai in piata primara- prea restrictiva

Sunt probleme si cu functionarea Facilitatii temporare de asistenta financiara (EFSF) si a Mecanismului de Stabilitate Financiara (EMFS). Pozitia Germaniei si a altor tari de a se permite operatiuni ale EFSF numai in piata primara este prea restrictiva; cum este si inflexibilitatea in a se reduce dobanda aplicata imprumuturilor acordate Irlandei (a obliga aceasta tara sa modifice impozitul asupra firmelor nu este o mostra de fair-play ). Asa cum s-a procedat cu Grecia, careia i s-a redus dobanda la imprumuturi marindu-se scadenta lor, ar trebui sa se procedeze analog si in cazul Irlandei. Se poate largi si gama de operatiuni ale FESF, inclusiv prin operatiuni pe piata secundara.

Nu este clar cum va opera statutul de creditor senior al EMFS pentru imprumuturile acordate incepand cu 1 ianuarie 2013, care va fi reactia altor detinatori de obligatiuni actuali si potentiali fata de o astfel de ierarhizare a creditorilor. De altfel, daca programele de ajustare vor mentine unele tari intr-o zona de stagnare economica, fara consolidare fiscala credibila, pietele vor penaliza aceste tari prin imposibilitatea de acces la finantari cu costuri rezonabile. Aceasta perspectiva se cuvine sa fie asumata de intreaga Uniune existand, in opinia mea, o responsabilitate comuna fata de realismul programelor de ajustare (avand in vedere cauze structurale ale crizei euro si si efecte de contaminare in sistemele bancare).

  • Este nevoie de un sistem mult mai riguros de reglementare si supraveghere a principalelor grupuri financiare

In fine, criza integrarii financiare de adancime, din UM, arata ca este nevoie de un sistem mult mai riguros, la nivelul UE, de reglementare si supraveghere a principalelor grupuri financiare, inclusiv prin cerinte mai aspre de adecvare a capitalului propriu si de lichiditate. Totodata, este necesara o solutie in cazul celor “prea mari” (too big to fail), care creeaza riscuri sistemice. Aici, nu trebuie sa se cedeze presiunilor, care sunt formidabile (in Europa si in SUA); se poate recurge chiar la despartirea operatiunilor bancare traditionale de cele de “investment banking”, sau divizarea grupurilor foarte mari potrivit unei legislatii anti-trust.

Din pacate, ca si alte documente privind reforma guvernantei economice in UE si desi aminteste de nevoia incluziunii sociale, a unei cresteri economice care sa creeze locuri de munca, de importanta educatiei, Pactul nu reliefeaza fatete si implicatii de ordin moral ale crizei financiare. Fiindca industrial financiara, ea in special, a “pierdut pedalele” din acest punct de vedere. Si grav este ca se revine la practici premergatoare crizei, ca se acorda din nou bonusuri mari desi multe banci beneficiaza de sprijin public (subventii), direct sau indirect. Iar cerintele de a se aplica prevederile Basel III din plin numai din 2019 favorizeaza asemenea inclinatii. Chestiunea etica are doua componente. Prima este relatia industriei financiare cu restul economiei si renta necuvenita pe care ea o extrage; a doua componenta priveste contractul social intre cetatean (ca platitor de taxe si impozite) si stat in conditiile in care datorii private mari sunt preluate de sectorul public. Problema etica nu poate fi escamotata de guverne. Daca nu va fi abordata cu onestitate, in mod echitabil, va tensiona mai mult tesuturile sociale in Europa in anii ce vin pregatind terenul pentru noi evenimente neplacute.