Exclusiv Clientii romani care se judeca cu ​Volksbank Romania au cerut Tribunalului antrenarea răspunderii societăţii-mamă -Volksbank Internaţional AG- pentru filiala locala

Joi, 12 mai 2011, 12:33 Economie | Finanţe & Bănci

Clientii romani ai ​Volksbank au cerut Tribunalului antrenarea răspunderii societăţii-mamă pentru filiala locala, adica actionand in instanta  si Volksbank Internaţional AG, care detine 99,3384% din banca locala. Ei isi bazeaza actiunea pe doua cazuri similare ale Curtii Europene in care societatea-mamă poate fi trasă la răspundere pentru orice comportament ilicit al subsidiarei, chiar dacă nu a participat în mod direct la activităţile respectivei subsidiare, dar i-a trasat coordonatele activităţii.

"Între cele două societăţi comerciale există, aşadar o legătură economică şi juridică puternică, care arată subordonarea SC Volksbank România S.A. faţă de Volksbank Internaţional AG, aceasta din urmă fiind societea „mamă” care coordonează activitatea societăţii române", se arata in cererea depusa la Tribunal.

• Antrenarea răspunderii societăţii-mamă pentru filială

"O primă breşă importantă în sistemul răspunderii limitate pentru datoriile sociale a creat-o Curtea Europeană de Justiţie, în speţa Akzo Nobel, unde s-a aplicat o soluţie de antrenare a răspunderii societăţii-mamă pentru filialele sale (decembrie 2010)", se mai arata in cererea depusa de clientii romani.

Curtea a statuat că, în temeiul dreptului comunitar european al concurenţei, o participaţie de 100% într-o filială creează o prezumţie relativă potrivit căreia societatea-mamă exercită o influenţă decisivă asupra filialei. În măsura în care prezumţia nu va fi răsturnată, cele două entităţi vor fi tratate ca o singură întreprindere. Societatea-mamă poate fi trasă la răspundere pentru orice comportament ilicit al subsidiarei, chiar dacă nu a participat în mod direct la activităţile respectivei subsidiare, dar i-a trasat coordonatele activităţii.

Este necesar să se ia în considerare totalitatea relaţiilor economice, organizatorice şi juridice între o societate-mamă şi filiala acesteia, inclusiv aspecte care pot avea doar un efect indirect asupra comportamentului pe piaţă al filialei, cum ar fi o influenţă asupra planurilor de afaceri, furnizarea de finanţare, resursele umane etc.

Chiar în situaţia în care filiala sau societatea controlată pare a funcţiona în mod autonom faţă de societatea dominantă, această aparenţă nu este de natură a răsturna prezumţia, ci este necesar ca independenţa juridică să fie demonstrată prin faptul că societatea controlată îşi formează în mod autonom voinţa socială, fie la nivel de adunare generală a asociaţilor, fie la nivel de administraţie.

Faptul că în concepţia Curţii, cele două entităţi reprezintă o singură întreprindere are importanţă nu numai în privinţa transgresării limitelor responsabilităţii societăţii-filială, ci şi în privinţa regimului juridic aplicabil contractelor încheiate de filială care, fiind parte componentă a întreprinderii unice, nu exprimă o voinţă proprie, ci voinţa titularului întreprinderii unice, adică a societăţii-mamă. Este evident, din argumentaţia şi soluţia Curţii în speţa Akzo Nobel, că întreprinderea este văzută ca organism economic.

• O soluţie similară s-a pronunţat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în speţa Clubul Lombard (septembrie 2009)

În anul 2002 un număr de 8 bănci austriece (printre care şi Volksbank Internaţional) au fost sancţionate de Comisia Europeană pentru practici de tip cartelar, contrare dreptului comunitar european al concurenţei şi al protecţiei consumatorului, practici prin care aceste bănci îşi fixau între ele condiţiile de cost şi îşi ordonau în mod concertat comportamentul pe piaţă în relaţia cu clientela, inclusiv cu consumatorii. Printre altele, sancţiunea s-a aplicat pentru fixarea în mod coordonat a unor dobânzi la creditele de retail calculate după indici interni de referinţă şi a comisioanelor de administrare sau de risc care se adaugă dobânzii.

Sancţiunea pecuniară extrem de dură, a fost dublată de interdicţia de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Decizia CE din 2002 a fost atacată la Tribunalul de primă instanţă care a respins contestaţia, iar hotărârea Tribunalului de primă instanţă a fost atacată la CJUE cu recurs, care a fost respins (septembrie 2009). După cum a constatat Curtea, „comportamentul anticoncurenţial al unei întreprinderi poate fi imputat altei întreprinderi atunci când aceasta nu şi-a stabilit în mod autonom comportamentul pe piaţă, ci a aplicat, în esenţă, directivele emise de cea din urmă, având în vedere în special legăturile economice şi juridice care le uneau. Împrejurarea că o filială are o personalitate juridică distinctă nu este suficientă, aşadar, pentru a înlătura posibilitatea de a imputa comportamentul său societăţii-mamă.”

Acordurile de cartel s-au dovedit a fi metode bine venite pentru a combate concurenţa (denumită de băncile contestatoare „distructivă, acerbă” dar care a fost calificată Comisia Europeană în decizia sa din 2002 ca fiind, de fapt, liberă). Episoadele de concurenţă liberă obişnuiau să fie descrise de bănci ca „hiperactivitate”. Comisioanele, în acest context erau privite, nu ca factor de concurenţă, ci ca pe o „oportunitate de venituri colective” („joint earnings oportunity”) ale băncilor ce făceau parte din cartel, în detrimentul consumatorilor.

Curtea a reţinut că astfel de repercusiuni asimetrice care au dus la câştiguri importante pentru bănci în detrimentul consumatorilor necesitau o coordonare prealabilă între bănci. Întârzierea coordonată a scăderii ratelor de credit, cumulată cu scăderea controlată a dobânzilor la credite a fost, deci, în opinia Curţii, o „ţintă declarată a tuturor reuniunilor comitetelor”. Avantajele obţinute de bănci în detrimentul consumatorilor proveneau din micşorarea imediată şi coordonată, pe toată reţeaua băncilor cartelare, a dobânzilor la depozite, fără să fie urmată de reducerea dobânzilor la credite.

• Clientilor doar li se notificau modificările decise în cadrul cartelului, fără să existe o posibilitate de negociere reală

În relaţiile cu clienţii, ideea de negociere a condiţiilor de afaceri era făcută rizibilă, întrucât, aşa cum constata şi Curtea de Justiţie, majorările sau scăderile ratelor de dobândă erau de fapt negociate între băncile parte la acordul cartelar şi nu în relaţiile cu clienţii. Acestora doar li se notificau modificările decise în cadrul cartelului, fără să existe o posibilitate de negociere reală. Şi regula impunerii în contra clienţilor, prin acte unilaterale ale băncilor, a unor decizii pe care banca le negociase din timp cu băncile partenere în cartel se aplică nu numai dobânzilor, ci şi oricărui tip de comisioane, standardelor comune de calcul sau reclamele asupra ratelor dobânzilor.

Curtea a respins apărările băncilor conform cărora a) practica ar fi fost aprobată de Banca Naţională Austriacă, b) existenţa Clubului Lombard era un fapt notoriu, de tradiţie, împotriva căruia autorităţile austriece nu au dispus nici o măsură, c) Austria era un membru recent al Uniunii Europene, deci necunoscătoare a legislaţiei acesteia, d) nu au putut cunoaşte faptul că acordurile lor putea afecta comerţul din statele membre. Comisia a constatat că s-a încălcat art. 81 (1) al Tratatului CE, iar băncile acuzate au fost obligate să înceteze imediat practicarea acestui model ilegal de business pretutindeni în interiorul UE.

Din păcate, acest model ilegal de business a fost exportat în România de pârâta Volksbank Internaţional AG, modelul fiind practicat  şi în prezent, prin subsidiara sa cu personalitate juridică română. Esenţial este că, în opinia CJUE, atunci când este vorba despre încălcarea normelor de ordine publică economică de direcţie (dreptul concurenţei) sau de protecţie (dreptul consumului), societatea-mamă şi subsidiara sunt considerate o singură entitate, ceea ce înseamnă nu numai că se poate angaja o răspundere a acestei entităţi unice, ci şi faptul că, în contractele încheiate şi derulate în aplicarea acestei practici cartelare, subsidiara, inclusiv cea din România, nu este propriu-zis parte, ci este doar instrumentul prin care se transportă în contract voinţa societăţii dominante şi că, deci, societatea dominantă este parte în contract, iar nu subsidiara sa.
În acest sens, suficient este să se arate raportul de subordonare economică dintre cele două societăţi, mai exact a SC Volksbank România S.A. faţă de Volksbank Internaţional AG, aceasta din urmă fiind societatea-mamă care coordonează activitatea societăţii române. Consecinţa este atragerea răspunderii Volksbank Internaţional AG pentru activitatea societăţii controlate de aceasta în proporţie de aproape 100% (SC Volksbank România S.A.) şi care este doar aparent parte în convenţiile de credit care fac obiectul prezentei cauze.

"Pentru aceste argumente, solicităm citarea în cauză în calitate de pârât a Volksbank Internaţional AG, alături de Volksbank România S.A., pentru a răspunde pentru încălcarea drepturilor consumatorilor la încheierea convenţiilor de credit ce fac obiectul prezentului dosar", se arata in finalul cererii depuse la Tribunal.