De regula, alocarea gresita a resurselor se penalizeaza in capitalism prin faliment. Asta atata vreme cat sistemul nu este pus in pericol. Ce-ar fi insa ca Grecia, membru UE, sa copieze modelul argentinian sau islandez? Intr-o lume tot mai indatorata, faptul ca debitorii pot scapa fara sa stranga cureaua in jurul taliei sau a gatului n-ar fi deloc de bun augur. Daca schema incepe sa functioneze la scara larga? Daca Portugalia, Irlanda, tarile lumii a treia vor incerca si ele? Grecii vor trebui convinsi deci sa mai ia un imprumut, doua, ma rog, cate e nevoie, pentru a mentine aparenta de functionare a relatiei datornic-creditor. Sa vedem daca vocea democratiei, in propria sa patrie, va suna mai tare decat cea a oligarhiei financiare care a scris pana acum partiturile.

Mai pot plati sau nu grecii o datorie de peste 150% din PIB? Pare de o importanta secundara pentru cei care insista acum ca Grecia sa accepte un nou imprumut, cu sau fara constrangeri bugetare draconice (nu va lasati derutati de aparente: grecilor li se arata deocamdata pisica “nu luati masuri dure nu primiti noi perfuzii financiare si va trebui sa luati unele si mai dure”. Pariez insa ca daca Guvernul grec va pica, oficialii europeni se vor replia la randul lor si vor propune imprumuturi neconditionate).

Falimentul Greciei pare imposibil de digerat din perspectiva stabilitatii sistemului financiar european, cu bancile sale zombi care au putut extinde indecent dimensiunile creditului beneficiind de RMO-uri de 2%. Bancile franceze si germane nu pot inghiti in aceste conditii (capitalul lor propriu e mai mult decat modest) noi pierderi iar institutiile supra-statale nu privesc cu ochi buni un accident in relatia creditor-debitor. Modelul grecesc poate deveni apoi exemplu pentru datornici la fel de impovarati precum Irlanda, Portugalia, poate ca si de prin alte colturi de lume.

“Nu putem permite inca un impact gen Lehman Brothers in pietele financiare” ni se tot spune pe un ton panicos, de parca decesul catorva banci care s-au aventurat cu nesimtire in zona riscurilor necontrolabile ar fi sfarsitul lumii. Ce-i impiedica pe oficialii europeni sa inchida bancile care vor avea probleme si sa salveze doar deponentii lor? Ce, nu s-a inventat tipar pentru deponenti, acesta poate fi pornit doar pentru acoperirea pierderilor bancilor, nota de plata fiind apoi trecuta in sarcina bugetelor publice? Daca tot e sa plateasca in final contribuabilii sa o faca cel putin pentru a salva economiile altor contribuabili, nu sa cotizeze pentru viitoarele bonusuri nesimtite care sa recompenseze hazardul moral din banci.

In definitiv marile banci, pline peste cap de mizerii subprime, au mai fost salvate cu bani publici in urma cu mai bine de 2 ani. Acum, se incearca o miscare similara pentru a acoperi gunoiul bondurilor grecesti, portugheze, irlandeze, etc si al asigurarilor impotriva riscului de faliment (CDS) pentru detinatorii de astfel de instrumente. Parca traim totusi in capitalism, un sistem care premia inovatia si penaliza esecul in alocarea gresita a capitalului. Bancile par instalate insa in cel mai pur socialism cand le convine (“sunt ale tuturor cand au pierderi”) revenind in capitalism la impartirea profiturile si bonusurilor ce intra pe mai departe in doar cateva buzunare.

Viata dupa “default”-ul suveran. Ghid de supravietuire

Am vazut ce s-a intamplat cu monedele tarilor intrate in stare de faliment (Argentina, Islanda). Devalorizare puternica, se scumpesc drastic importurile, standardul de viata scade considerabil. Delicventa creste. Bancile care au finantat dezmatul intra in faliment sau scapa cu pierderi usturatoare pentru actionari. Nimeni nu mai e dispus sa imprumute tara asa ca Guvernul va trebui sa fie mult mai atent cum cheltuie banul public. Viata merge insa mai departe. Activele care au devenit foarte ieftine isi gasesc cumparatori, apar investitori care vor sa beneficieze de costul redus al fortei de munca, oportunitatile de pe bursa locala, etc.. Dupa un prim soc violent, economia incepe treptat sa isi revina, pe baze mai sanatoase. Nu e sfarsitul lumii, poate doar pentru o parte dintre creditorii care sperau sa-si primeasca banii inapoi integral (30 de centi la dolar s-a recuperat, in timp, din Argentina).

Ce va spune “Cochabamba”?

Grecii protesteaza azi violent desi intuiesc doar efectul restrictiilor bugetare pe care vor trebui sa le suporte de maine. Care va fi reactia in momentul in care efectul acestor masuri se va simti in buzunare? Un val de privatizari asteapta la randul sau la usa, probabil la preturi super-avantajoase pentru cumparatori (ce sa-i faci, asa-i in criza!). Cat de departe se va merge si in aceasta directie? Poate ca nu atat de departe cum s-a intamplat in..Bolivia. Cum Romania are o problema cu autostrada Bechtel si costurile sale super-umflate, poate n-ar fi rau sa ne reamintim ce s-a intamplat in urma cu mai bine 10 ani in Bolivia, in urma concesionarii apei potabile in al treilea oras al tarii catre un consortiu (Aguas del Tunari) care avea printe actionari compania Bechtel.

Era vorba de un proiect finantat de Banca Mondiala, cea care conditionase acordarea unui imprumut modest de 25 milioane dolari Boliviei de privatizarea servicilor de alimentare cu apa potabila in cateva din orasele tarii. Potrivit contractului, consortiul avea garantat un profit anual de 15%, ajustabil cu rata inflatiei din SUA. Prima masura a fost cresterea tarifelor pentru apa potabila, pana la o medie de 20 dolari per consumator. In conditiile in care venitul mediu era de 100 dolari, iar 20 de dolari era suma care se cheltuia pe mancare, cresterea de tarif nu a fost suportabila iar populatia din Cochabamba s-a rasculat, lucrurile degenerand in violente de strada. Protestatarii n-au putut fi inspaimantati nici de instituirea legii martiale, nici de reactia dura a Politiei si armatei si in final consortiul international care detinea apa din oras (inclusiv cea de ploaie!) a trebuit sa paraseasca tara (vezi aici).

Citeste si alte articole ale lui Cristian Dogaru.