Domnul Ionescu facuse o pasiune pentru salam. Dimineata isi taia cate o felie pe care o aseza tacticos pe cate o bucata de paine unsa (in prealabil) cu unt cu 35% grasime. Apoi isi impacheta un pachetel cu mancare pe care sa il serveasca la serviciu, se imbraca si o lua catre metrou. La serviciu, deh , ca la serviciu. Ala beurre comme a la beurre, isi zicea in barba, cu gandul la sandwichul cu unt din geanta. La pranz, domnul Ionescu isi taia o felie mai groasa de salam pe care si-o prajea in bucataria companiei la care trudea. Pe la 7 seara, cand ajungea acasa, isi saruta marea lui dragoste-sotia- dupa care se arunca asupra noii sale iubiri, salamul, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.
Dupa un timp, colegul de birou al domnului Ionescu vazandu-l pe acesta cu cata pofta infuleca din salam, isi cumpara si el cateva felii, mai mult de pofta. Era bun, al naibii. A doua zi isi lua un baton intreg de salam pe care il duse acasa, bagat in geanta in care isi tinea laptopul, asezat chiar langa mouse. Facu un platou cu putina branza, rosii si cu mult salam si il servi familiei, care in final ragai multumita.
In nici 3 luni, toata compania la care lucra domnul Ionescu manca salam. Bonurile de masa pe care le primeau la salariu erau preschimbate invariabil in batoane de salam pe care si le indesau in frigider si in congelator. “Pastrati-l cu sfintenie, ca de stricat nu are cum sa se strice!”, le spunea domnul Ionescu colegilor.
In scurt timp, domnul Ionescu pusese vreo 5 kilograme pe el. Arata mai rotofei, iar lumea vazandu-l ii zicea ca arata mult mai bine si ca se vede ca ii merge mai bine. Si colegii de serviciu se ingrasasera, ceea ce pentru imaginea companiei era un avantaj. “Daca oamenii de acolo pleznesc de sanatate, e clar ca si firma o duce bine”, ziceau partenerii de afaceri, care ar fi dat orice sa afle secretul bunei evolutii. Conducerea firmei a decis sa faca o afacere si mai buna. A incheiat un parteneriat cu unul dintre cei mai mari producatori de salam din zona si in schimbul bonurilor de masa primea cantitati mai mari de salam pe care le distribuia direct angajatilor. Fericirea angajatilor devenise maxima.
La vreun an dupa asta, domnului Ionescu ii aparusera niste pete pe fata. Erau mici, maronii, dar cum tocmai mancase si niste mazare langa salam, se gandi ca evident, de la mazare i se trage. Drept pentru care a eliminat din meniu mazarea. Petele insa nu i s-au micsorat, ci dimpotriva. A doua zi, un alt coleg nu a venit la munca. Facuse nu stiu ce toxiinfectie de la un aliment indigest.
Cand s-a internat in spital, domnului Ionescu i-a tinut locul un coleg care nici el nu se simtea foarte bine. Cu doua joburi, acesta a clacat cateva zile mai tarziu si a fost dus la spital, nimerind chiar in rezerva in care domnul Ionescu isi lua perfuziile.
In final, firma a dat faliment intrucat nu a mai putut onora numarul urias de contracte incheiate pe cand pleznea de atata sanatate. Partenerii de afaceri si-au mutat afacerile la alte companii, mai putin dependente de salam. Aratau mai slabite, dar isi onorau la zi contractele.
Domnul Ionescu si-a revenit dupa cateva luni, dar doctorii i-au interzis sa mai manance salam. Domnul Ionescu s-a indragostit acum de mere. Manaca zece pe zi si a inceput sa isi duca si la serviciu.
P.S. Dilema lui Triffin
Economistul Robert Triffin a facut prima oara referire la ea în anii 1960. În momentul în care lumea s-a depărtat de standardul aurului (fiecare monedă natională avea acoperire în aur), a fost nevoie de o monedă puternică a unei tări mari, care să servească drept monedă de rezervă pentru desfăsurarea comertului mondial. Însă, a pune la dispozitie propria monedă în scopuri internationale, însemnă ca tara respectivă să fie nevoită să cumpere permanent mai mult decât să vândă, (pentru a alimenta piata cu moneda respectivă), ceea ce ducea la acumularea de deficite imense si, în consecintă, inevitabil, la o stare de faliment. În ultimii 50 de ani, SUA a reprezentat forta propulsatoare a economiei mondiale si se confruntă astăzi cu o stare apropiată celei intuite de Triffin.
Sistemul financiar actual se afla înca în dilema lui Triffin: daca ar fi avut deficite prea scazute, SUA ar fi intalnit probleme de lichiditate si ar fi produs recesiune. La deficite prea mari, stabilitatea dolarului are de suferit si vedem unde se ajunge. Drept e ca daca toate tarile ar avea rate de schimb flexibile, existenta unui activ de rezerva nu ar mai fi necesara ( acesta e necesar doar protectia –prin vanzari/cumparari de cantitati din respectivul activ- monedei proprii.
Vezi aici si alte “dileme” sau paradoxuri economice.
Citeste de asemenea si un studiu foarte recent al FMI pe aceeasi tema
Citeste si comenteaza pe blogul Hymerion
1
1
