Niciodată nu m-am îndoit de potenţialul creativ al noii generaţii de ingineri şi dezvoltatori români de IT. Totuşi, în ciuda calităţii profesionale a multora din membrii ei, industria autohtonă pare mai degrabă ezitantă în a-şi manifesta adevăratul potenţial – aşa cum se întâmplă în ţări precum Estonia, Finlanda, Polonia sau Ukraina. Deocamdată mă limitez la cea mai spectaculoasă ramură a industriei informaţiei: jocurile electronice.
Absenţa de pe piaţa noastră a unor actori vizibili în acest domeniu m-a făcut adesea să pun sub semnul întrebării competenţele manageriale necesare pentru punerea la punct a unor proiecte temeinice de game design. Iată de ce, în articolul anterior am lansat o dezbatere despre (non)existenţa producătorilor români de jocuri digitale.
Discuţia purtată cu unii dintre cititori m-a ajutat să identific nu doar punctele „fierbinţi” ale problemei, cât şi câţiva din producătorii români demni de atenţie. Bazându-mă în principal pe dialogurile purtate „în cyberspace” cu Robert Mureşan, conducătorul studioului clujean Exosyphen, respectiv cu Andi Anton, de la Oblon Software, voi încerca să surprind problemele unei industrii cu un potenţial redutabil. Înainte de a plonja într-o discuţie destul de amplă, cred că nu e lipsit de interes să vedem care anume sunt resorturile motivaţionale ale oricărui „scholar” IT ce se orientează spre Game Design. De ce s-ar apuca un inginer serios să scrie cod pentru aceste produse aparent atât de frivole – jocurile electronice? Şi ce anume înseamnă, mai exact, Game Design-ul? E o profesie ca oricare alta? Sau ceva diferit – o pasiune, un hobby, o vocaţie?
“Toate la un loc şi nici una în mod exclusiv – ne răspunde Robert Mureşan. Este un mod de viaţă. Nu ai un birou. Nu ai un program fix. Nu urmăreşti nici o tipologie.
Faci totul pe impuls şi lucrezi unde poţi şi pe ce poţi. Nu poţi fi creativ de la 8 la 4 într-un loc fix. Dacă tot ceea ce vrei să faci este să scrii jocuri pe care le-ai juca tu, şi nu te gândeşti la nimic altceva (bani, faima, etc.) atunci fă-o. Altfel nu merge.
La 22 de ani, după ce făcusem primul joc (care a mers binişor), din senin mi-am împachetat totul, m-am mutat peste noapte în Cluj-Napoca, am făcut un reboot general al vieţii mele, cu intenţia de a construi unul din cele mai mari studiouri de jocuri din România. Am şi reuşit în 7 ani. Am reuşit ceea ce reuşesc studiouri mari cu bugete de milioane. Să punem un joc românesc în top 10 mondial, pe cel mai mare canal de distribuţie din lume (Steam – locul 4, mai exact).”
Atent la ansamblul unui bussines care înseamnă nu doar creaţie ci şi promovare, respectiv vânzare a produsului, Andi Anton ne atrage atenţia asupra altor dimensiuni ale ecuaţiei:
“O afacere bazata pe dezvoltarea de jocuri necesită mai mult decât pasiune, implicare şi idei. Game Design-ul, deşi o componenta esenţială, este doar o parte a întregului proces de dezvoltare. Domeniul este incitant, însă vorbind despre o afacere, sunt mai mulţi parametri de care trebuie să ţinem cont pe lângă dezvoltarea jocului, de la stabilirea publicului ţintă, la distribuţie şi promovare.”
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
