Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP) marchează – ori ar trebui sa marcheze – îndeplinirea idealului post-suveran al Europei unite. Înscris în logica mercantilă a acestui conglomerat eterogen, TTIP reprezintă pentru Uniune cea mai înaltă formă de interacțiune externă. Astfel, relațiile internaționale sunt reduse la relații economice internaționale, considerându-se că numai comerțul și investițiile constituie mize majore ale politicii externe europene. Marea strategie transatlantică pare a fi strict delimitată la nivel economic, dezvăluind natura mai profundă a legăturilor dintre Statele Unite și Uniunea Europeană de după sfârșitul Războiului Rece.
O asemenea mercantilizare a conexiunilor globale reflectă apogeul unui proces gradual în care Europa s-a înscris în ultima jumătate de secol. Pornind de la premisa interdependenței economice ca factor de pacificare a continentului european, arhitecții eșafodajului comunitar au vizat o cedare treptată de suveranitate pentru a evita viitoare diviziuni interne și blocaje instituționale. Totuși, în ciuda metodelor economice, scopul inițial al Comunităților Europene a fost unul eminamente politic: consolidarea blocului vest-european pentru a contra-balansa influența Uniunii Sovietice pe continent. În acest sens, chiar și intensul transfer transatlantic de capital a servit misiunii strategice, iar nu unor deziderate pur economice. Întreaga structură euro-atlantică a utilizat inițial comerțul doar în mod instrumental, în scopul restabilirii unui pol de putere în vestul continentului după colapsul generalizat al celui de-Al Doilea Război Mondial.
Cu toate acestea, pe parcursul Războiului Rece, dimensiunea ideologică a conflictului a depășit simpla confruntare geopolitică, necesitând conturarea unor elemente simbolice care să diferențieze ontologic adversarii. De aceea, libertatea comerțului și circulația nestingherită a fluxurilor de capital au devenit coordonateexistențiale ale blocului occidental, marcând un punct de turnură în constituirea identității celor două părți (cvasi)beligerante. Din acest moment, nu doar viziunea socialistă Estului a fost conturată prin determinism economic, ci și a Occidentului care a transformat capitalismul dintr-un element subsidiar al identității sale politice în punct nodal.
De aceea, nu doar democrația (Occidentul a avut suficienți aliați autoritari – de exemplu, Chile ori Grecia coloneilor), statul de drept ori drepturile omului (Occidentul a susținut temporar și regimul apartheid din Africa de Sud) au constituit criterii de alegere a aliaților în lupta cu blocul comunist, ci și adeziunea la principiile economice împărtășite de Occident. Geopolitica brută și economia au devenit forțe de coagulare ale alianțelor globale, fiind deseori indiferent universul etic ori doctrinar-politic în care apropiații sistemului vestic au ales să își gestioneze guvernarea.
Mai mult, după terminarea Războiului Rece și colapsul blocului estic, toate elementele politice au rămas lipsite de orice însemnătate, existând convingerea – naivă – că întreaga lume se îndreaptă progresiv spre liberalism și spre un orizont al comerțului global, lipsit de orice bariere ori distincții identitare. Sfârșitul Războiului Rece a însemnat pentru o parte a gânditorilor politici și un „sfârșit al istoriei”, un punct terminus în care transformarea începută cu Revoluția Franceză a fost desăvârșită (ori în curs de desăvârșire) și globalizată. Însuși scopul NATO – garant militar al libertății Vestului – a părut desuet în ochii multor occidentali, tinzându-se spre noi abordări de tip „soft power” ori instituționalizări supra-naționale menite să atenueze marile strategii.
De aceea, la începutul negocierilor pentru TTIP (în prima parte a anului 2013), întregul scop al parteneriatului a fost conceput din perspectivă pur economică, ca posibil înlocuitor mercantil pentru aproape defuncta alianță politico-militară. Singurele scopuri declarate de cele două părți au fost de a stimula „creșterea” și de „crea locuri de muncă”, actorii de ambele părți ale Atlanticului pregătindu-se pentru confruntări și compromisuri succesive, în nenumărate runde de negocieri tehnice.
Luând în calcul enormele mize ale Acordului – respectiv liberalizarea cvasi-deplină a unei treimi din întregul comerț global – riscul cel mai mare a fost încă de la început reducerea sa la un simplu instrument economic. Mai mult decât atât, existența apriorică a unor divergențe profunde pe teme precum organismele modificate genetic, liberalizarea pieței educaționale, a asigurărilor ori chiar mecanismele de aplicare litigioasă a TTIP a deturnat întreaga dezbatere publică de la elementul esențial: va fi noua conexiune transatlantică bazată doar pe o reciproc avantajoasă afacere ori va fi ea conturată în asemenea manieră încât să ducă la o asumare viguroasă a valorilor comune?
Pe parcursul negocierilor, John Kerry a afirmat – deloc suprinzător – că „dacă suntem suficient de ambițioși, TTIP va face pentru prosperitatea noastră comună ce a facut NATO pentru securitatea noastră comună, recunoscând că securitatea noastră s-a bazat mereu pe o fundație de prosperitate comună”[1]. Astfel, chiar dacă noua conexiune transatlantică pare a fi strict mercantilă, viziunea lui Kerry reflectă revizionist ideea că – de fapt – întreagul succes de securitate al NATO s-ar fi fundamentat pe prosperitate. Deși oficialul american face referire la valori și la o axiologie comună a spațiului euro-atlantic, argumentul se autodevorează prin întoarcerea la economie ca sferă determinantă pentru relația dintre cele două blocuri.
Un nou punct de cotitură în negocierea TTIP a fost atins pe parcursul celei de-a patra runde (martie 2014) când situația geopolitică a explodat, infirmând orice teză determinist-ideală despre „sfârșitul istoriei”. Granițele europene tocmai fuseseră din nou modificate pe calea armelor, iar Crimeea anexată sub privirile consternate ale Occidentului. În acest moment, oficialii europeni și americani au dorit – măcar declarativ – reconsiderarea utilității TTIP în domeniul energetic.
Totuși, dezideratul părții europene de a avea încă o sursă de aprovizionare cu gaz (fie el chiar de șist și transport ineficient peste ocean) pentru a scăpa de dominația implacabilă a Rusiei s-a lovit de refuzul factorilor decidenți nord-americani de a modifica legislația ce împiedică exportul. Astfel, unicul element economic ce ar fi putut întoarce Acordul în direcția asumării unei direcții geopolitice coerente, reîntărind relația strategică dintre SUA și spațiul european, a fost treptat dat uitării, nemaifăcând parte din subiectele de dezbatere. Se pare că pesticidele, carnea de pui clorinată ori asigurarea imobilelor constituie – uneori – subiecte mai importante.
Pe de altă parte, timida revigorare a NATO pe fondul crizei ucrainiene e favorizată în special de statele din partea estică a UE, în timp ce semnarea TTIP e dorită mai ales de statele vestice ale UE, singurele cu capacități reale de schimb și comerț cu Statele Unite. Dependența avantajoasă a Germaniei de gazul rusesc (cumpărat preferențial) ori indiferența strategică a Franței față de piața central- și est-europeană a resurselor energetice permite un joc mai dur al „nucleului” unional în negocierea TTIP, neexistând un stimulent real în obținerea gazului de dincolo de ocean. Astfel, poziția europeană nu e omogenă, fiind marcată de interese divergente și uneori contradictorii, subliniind greutatea de a da Acordului o formă clară și neechivocă.
Mai mult, „renașterea” conexiunii transatlantice e dorită la nivel strategic mai ales de statele din răsărit – aflate sub presiunea directă a Federației Ruse –, state care deși își doresc umbrela militară și garanțiile unui bloc euro-american unitar, fac insuficiente eforturi în a se alinia axiologic la cerințele acestui pol civilizațional. De aceea, mișcarea TTIP în direcție geopolitică este greu de conceput, existând posibilitatea „înghețării” sale într-o formă indefinită, pur mercantilă, menită să aducă avantaje de ordin pur economic.
O asemenea direcție se înscrie în logica Uniunii din ultimele decenii, axată strict pe comerț ca vector strategic și renunțarea la pârghiile puterii (ne)disimulate. Bineînțeles, orientarea ar fi viabilă dacă premisa de la care ambele părți pornesc – securitatea se bazează pe prosperitate – ar exprima realitatea. Din păcate, în ciuda nobilelor – dar iluzoriilor – năzuințe ale idealiștilor relațiilor internaționale, istoria dovedește contrariul. Nu prosperitatea garantează securitatea, ci securitatea creează condițiile prosperității. Raportul cauzal e inversat.
Succesul economic al unui sistem nu îi garantează automat viabilitatea geostrategică și nici o „pace eternă” precum cea proorocită de Kant. Din contră, după cum arată și teoreticienii realiști, prosperitatea unui stat (ori alianțe) neprecedată de o securitate solidă constituie cel mai clar stimulent de a ataca pentru alte state mai puțin prospere, dar mai viguroase militar. Bogăția poate fi un factor de putere în rarele interstiții pașnice ale istoriei, însă neinvestirea ei în securitate și neutilizarea ei în scopuri strategice va duce invariabil la prăbușire în fața primului prădător ivit în cale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
