Blocurile sunt o necesitate și chiar am putea să locuim mai bine, în România, în cele noi decât în cele din anii `80, însă autoritățile nu prea țin cu casa – lipsa coerenței legislației și dezinteresul statului față de calitatea locuirii ne împing, încet, spre o nouă formă de ghetou.
În ciuda pandemiei, 2021 a adus și o supraîncălzire a pieței imobiliare. Cum cererea este acum mare și prețurile sunt pe măsură. Întrebarea ar fi: ce cumpărăm totuși de banii pe care-i dăm dezvoltatorilor imobiliari? HotNews.ro împreună cu arhitectul Radu Negoiță lansează "Zona de confort", o serie educativă prin care încercăm să-i ajutăm pe români să înțeleagă la ce anume să fie atenți atunci când fac o achiziție imobiliară.
Am să încep acest articol din seria „Zona de confort” la fel ca în textul precedent, tot cu un exemplu: sunt convins că unii dintre dumneavoastră au auzit despre ceea ce a fost Kowloon Walled City (KWC), exclava chineză aflată pe teritoriul Hong Kong-ului britanic (1945-1997).
Da, Hong Kong este renumit pentru locuințele foarte strâmte, dar acesta nu este un articol în care comparăm suprafețele apartamentelor dintr-una dintre cele mai dens populate orașe din lume cu cele din România – nu ne ajută cu nimic, diferențele de context nu permit.
De data asta mă interesează subiectul densificării urbane, iar KWC este un exemplu extrem despre situația la care se poate ajunge în lipsa absolută a reglementării (pentru că densificarea este consecința firească a dezvoltării urbane).
Kowloon Walled City. FOTO: Wikimedia Commons
Teritoriul de 2,6 hectare cu o istorie turbulentă avea deja, în 1933, 436 de locuitori neoficiali și un statut neclar - dinastia Qing își încheiase definitiv mandatul în 1912, iar zona era revendicată de către guvernul naționalist al Generalului Jiang în același an, 1933.
În 1948 britanicii au cedat KWC jurisdicției chineze, iar în 1950 un incendiu a distrus peste 2500 de colibe (populate acum deja de aproximativ 17 mii de persoane).
Zona Kowloon a avut parte de o dezvoltare foarte rapidă pe înălțime în perioada în care a fost gestionată de grupările de crimă organizată (populația a crescut până în jurul cifrei de 33 mii), iar scopul eforturilor de construire era obținerea de profit din activitățile derulate acolo (prostituție, jocuri de noroc, chiriași neimpozitabili, etc.).
Construcția de locuințe însemna încă o metodă de a spori profitul, pe lângă celelalte activități lucrative.
Kowloon Walled City. FOTO: Wikimedia Commons
Densificarea excesivă nu mai permitea, în ajunul evacuării urmată de demolarea anunțată din 1987, contactul multor locuințe cu lumina directă (cele 300 de clădiri crescute unele peste altele aveau un regim de înălțime maxim permis de P+13 pentru a nu stânjeni traseele avioanelor care aterizau pe aeroportul Kai Tak din apropiere).
După transformarea Kowloon în parc, mărturii ale condițiilor sordide ne rămân din fotografiile epocii cărora le putem adăuga schițele făcute de un student la Arhitectură care a lucrat ca poștaș și a cărui rută săptămânală trecea prin KWC.
Sursa: Archdaily.com
Sunt încă încrezător că România nu va avea niciodată parte de condiții de locuire precum cele descrise mai sus, dar insist că asta nu înseamnă că nu putem pierde o parte din avantajele de care ne-am bucurat până acum dacă vom continua să acceptăm senin compromisurile care ne afectează calitatea vieții.
Ce se întâmplă când statul e slab în domeniul imobiliar
Am folosit exemplul Kowloon pentru a arăta ce ar putea ieși in extremis dacă lăsăm total neîndiguită inițiativa privată în acest domeniu.
La noi există implicare a statului, dar aceasta pare adesea o formă fără fond: din examinarea procedurilor și a rezultatelor pe care acestea le produc putem spune că nu bunăstarea cetățeanului de rând este scopul principal al existenței acestor reguli, ci ținerea mecanismului birocratic în stare de funcționare.
Dacă gândirea procesului de aprobare ar fi corect croită, am mai avea parte de sincopele pe care le putem vedea cu ochiul liber?
În imagine se poate vedea un fragment din Biserica Goleștilor, vis-à vis de incinta muzeului omonim. În imediata vecinătate avem construcții de proastă calitate. Sursa: Arhiva personală
Ce rost are să existe conceptul de „zonă de protecție a monumentului” – de exemplu – dacă monumentul are mai degrabă de pierdut din punerea în mișcare a procesului birocratic menit să îl protejeze?
Oricine care poate merge la Ștefăneștii de Argeș să vadă Muzeul Goleștilor va observa peste drum de poarta moșiei Golescu două case noi (cu funcțiune de locuință cu spațiu comercial la parter) cu o arhitectură tare șuie: era nevoie de existența unui organism de stat care să fie scurtcircuitat ca să iasă ceea ce ar fi ieșit la fel și fără el?
Aceeași întrebare în legătură cu ancadramentul de piatră al bisericii Goleștilor – cei din comisiile de avizare de la Ministerul Culturii (sau cei de la Direcția de Cultură Pitești) știu despre ce îi face acestuia cablul de la neon?
Știu că am divagat, dar nu am făcut-o gratuit – vreau să subliniez că existența și funcționarea organismului avizator trebuie să se sprijine pe un set de principii, iar simpla sa existență nu rezolvă probleme, dar le poate crea.
După mine, dacă cei care stabileau ce trebuie aprobat și ce nu erau iepuri în loc de oameni, nu cred că ar fi fost mari diferențe. Lucrurile pot merge prost pentru beneficiarii finali, nu doar dacă statul este total neimplicat, ci și dacă implicarea lui este incorect fundamentată și gestionată.
Lintoul cârpit cu masă de șpaclu după fisura cauzată, probabil, de măiastra instalare a neonului (element indispensabil pentru un monument de categorie valorică A). Sursa: Arhiva personală
Când blocurile sunt de vină pentru sărăcie și furt
Exemplul secund vorbește despre urmările acțiunilor neprincipiale asupra vieții oamenilor pentru care se construiește: studiu de caz - ansamblul Pruitt Igoe din Saint Louis, Missouri, SUA.
Demolarea cartierului Pruitt Igoe între 1972-1976 este sinonim în cărțile de Istoria Arhitecturii cu moartea arhitecturii funcționaliste pentru că multă lume a considerat că arhitectura era de vină acolo unde răul cel mare fusese făcut, încă de la început, de către decidenții politici.
Vă recomand documentarul „The Pruitt Igoe Myth” pentru contextul complet, eu voi face aici doar un scurt rezumat.
Sursa: https://www.metalocus.es/es/noticias/pruitt-igoe-en-la-saa-30
Proiectul Pruitt-Igoe a apărut din nevoia de locuințe sociale pentru populația defavorizată din zona orașului Saint Louis. De la asta a pornit prospectarea opțiunilor de rezolvare a problemei locuirii: avem populație săracă care stă în condiții improprii, deci avem nevoie de locuințe sociale.
Cea mai eficientă soluție ca raport investiție/rezultat a fost cea a unui cartier de blocuri, iar arhitectul care a dus sarcina la capăt s-a numit Minoru Yamasaki (autorul proiectului turnurilor gemene distruse în 11 septembrie 2001).
Din punct de vedere funcțional, locuințele erau corect gândite. Arhitectura blocurilor din ansamblul P-Y a oferit familiilor care s-au mutat acolo condiții de trai superioare celor cu care fuseseră obișnuiți, însă factorul politic care a sesizat inițial nevoia de locuințe sociale a fost chiar sursa problemelor ulterioare.
În primul rând s-a limitat eligibilitatea persoanelor care puteau primi un apartament la mame singure fără ocupație, care ar fi locuit acolo cu copiii. Era vorba de populația preponderent de culoare și s-a considerat că cine are în familie un bărbat apt de muncă se poate descurca și fără locuință socială.
Drept urmare, au fost multe cazuri în care femeia fie declara că trăiește separată de tatăl copiilor, fie divorța formal pentru a avea acces la o locuință nouă și curată. Acest detaliu a creat primele tensiuni – bărbații veneau doar noaptea acasă pentru a nu risca pierderea casei pentru familie.
A doua nedreptate a fost tăierea cheltuielilor de mentenanță de către autoritățile locale care nu doreau să pară că investesc prea mult în bunăstarea șomerilor de culoare (deși asta se angajaseră să rezolve din start).
Blocurile au căpătat, în scurt timp de la darea în folosință în 1954, un aspect insalubru, iar zona a devenit rapid o pepinieră de probleme. Condițiile pentru viitorul dezastru erau întrunite: copii lăsați nesupravegheați toată ziua, familii cu venituri mici sau probleme financiare și autorități indiferente la condițiile de trai ale celor mai vulnerabili membri ai societății.
Jafurile și traficul de droguri au devenit din posibilitate realitate, iar în scurt timp a apărut și prima crimă în cartierul unde nimeni nu schimba becurile arse sau sparte.
Ce altă scuză puteau oferi alegătorilor autoritățile? Nu ipocrizia e sursa relelor, arhitectura e de vină: locuințele colective fac ceva rău oamenilor, e vina blocurilor când săracii se apucă de furat.
Soluția problemei a trebuit să ilustreze versiunea de adevăr a autorităților alese politic – s-a optat pentru demolare, iar cartierul a fost ras de pe fața pământului la nici 20 de ani de la finalizarea construcției.
Sigur, în mod ideal, cu toții am dori să locuim în căsuțe lacustre acoperite cu stuf care au picioarele înfipte în nisipul unei mări tropicale. Sau în zona boemă cu accente baroce a Pragăi. Sau în Veneția, într-un palat de secol XV de pe Canal Grande.
Problema e că populația Terrei mai are puțin și atinge 8 miliarde de persoane și nu ar exista suficiente palate venețiene sau căsuțe lacustre pentru toți, nici dacă ni le-am permite.
Blocurile sunt o necesitate și chiar am putea să locuim mai bine, în România, în cele noi decât în cele din anii `80, însă autoritățile nu prea țin cu casa – lipsa coerenței legislației și dezinteresul statului față de calitatea locuirii ne împing, încet, spre o nouă formă de ghetou.
Ghetoul unde blocurile noi-nouțe cu dungi pe fațade au mașini scumpe parcate în față, însă lumina naturală e un bonus accidental pentru apartamente, mașina de pompieri nu încape, iar patul standard de la Ikea nu intră unde trebuie.
Ghetoul viitorului nu este neapărat o zonă insalubră, ci o acumulare dezordonată de clădiri populată de oameni care își găsesc non-stop motive de ceartă. Oare blocurile însele sunt problema – cum s-a făcut vorbire în cazul Pruitt Igoe - sau condițiile pe care ele le oferă locatarilor?
Puteți găsi mai multe exemple de practici incorecte din zona imobiliară pe „Case Strâmbe pe Radar”. Deocamdată, această mică incursiune în lumea fascinantă a businessului cu marjă de profit de 40% se încheie aici – vă mulțumesc pentru atenție!
7
5
