„Deși pare o poveste tristă de dragoste, până la urmă s-a dovedit a fi cea mai frumoasă de care știu eu. Nu din filme, ci din viața reală. Am convingerea că povestea va face lumină așa cum cred că i se cuvine unei persoane atât de importante precum Bonyhadi pentru Arad, dar și pentru istoria sportului românesc”.
Aceasta este mărturia nepoatei unei arădence, Elisabeta Șimăndan, care în anii 40 a trăit o poveste de dragoste cu un mare fotbalist din epocă – Ludovic Bonyhadi - pe cât de intensă, pe atât de brusc curmată de regimul totalitar comunist.
Pe 10 octombrie 1948, Ludovic Bonyhadi marca ultimele sale două goluri în campionatul României (începuse, așadar, al treilea campionat în România, în care a marcat 5 goluri în 6 partide), chiar în poarta celor de la CSCA București, Steaua de mai târziu. Apoi a dispărut. Avea doar 24 de ani și tot viitorul în față. O veste îngrijorătoare de la Budapesta i-a dat viața peste cap. Dar va realiza asta mai târziu.
Tatăl lui Bonyhadi, Geza, grav bolnav, i-a cerut fiului să vină la Budapesta, ca să-l mai vadă măcar o dată. A vrut să revină, dar n-a mai putut
Granițele erau „blindate” și el nu mai avea cum să explice „evadarea”. Risca, probabil, pușcăria! N-a mai putut lua legătura niciodată cu Elisabeta. Probabil, și-au mai scris, dar, se știe, scrisorile „periculoase” aveau un drum foarte scurt atunci, de la poștă la primul sediu al securității, unde erau citite, apoi arse.
