Patru generații de angajați se ciocnesc în echipele care muncesc în diverse organizații: de la aproape pensionarii Baby Boomers, la Generația X (cei trecuți de 40 de ani), până la Generația Y sau „millennials” (aproximativ 25-40 de ani) și proaspeții angajați ai Generației Z (tinerii născuți începând cu finalul anilor `90). Panorama pune în relație portretul-robot al șefului ideal cu o radiografie a factorilor care îi motivează și îi enervează pe angajați, în funcție de generația în care s-au născut.
Relațiile proaste cu șefii și efectele lor, de la mediu de lucru toxic pentru psihic, la plafonarea profesională, ocupă primele locuri în orice top al motivelor pentru care angajații își părăsesc jobul, indiferent de generație. Într-un an măcinat încă de efectele pandemiei, în care aproape jumătate din angajați se gândesc să își schimbe locul de muncă, calitatea șefilor și relația lor cu echipele din subordine sunt poate mai importante ca niciodată. Niște șefi inepți și pârjolul pe care îl pot crea asupra productivității angajaților sunt o ecuație care în această perioadă se poate transforma într-o bombă toxică pentru o întreagă companie.
Ca întotdeauna însă, lucrurile simple sunt de fapt complicate: cu patru generații de angajați prezente simultan în câmpul muncii, fiecare cu lista sa de lucruri care îi motivează și care îi enervează, e mai greu ca niciodată să definești șeful ideal. Cu ajutorul unor doctori în psihologie specializați în cultura organizațională, echipe și leadership, cum sunt Dragoș Iliescu și Lavinia Țânculescu-Popa, dar și a specialistei în resurse umane Iuliana Leurent, Panorama pune în relație portretul-robot al șefului ideal cu o radiografie a factorilor care îi motivează și îi enervează pe angajați, în funcție de generația în care s-au născut.
Nevoia acestei analize a prins rădăcini în vara dinaintea pandemiei, pe marginea unei piscine, cu un cocktail într-o mână și cu cea mai improbabilă lectură de vară în cealaltă, citind în reprize zgomotoase de râs „Cum să lucrezi pentru un idiot”. Cartea e celebrul îndreptar plin de umor al consultantului american John Hoover despre cum „să supraviețuiești și să prosperi, fără să îți ucizi șeful”. Era o perioadă când grija că un nou coronavirus va schimba lumea, inclusiv dinamica relațiilor de la muncă, chiar nu se afla pe lista de preocupări a nimănui (mai puțin a lui Bill Gates). Cu siguranță însă, asemenea personajului tolănit la soare, mintea multor angajați era ocupată și atunci, ca și acum, de cât de toxic poate ajunge un loc de muncă, din cauza șefilor nepotriviți.
De aceea, ne-am propus să săpăm mai adânc. Suntem în măsură să spunem că veștile proaste nu se opresc aici. Efectul Dunning-Kruger, care îi face pe cei mai incompetenți să aibă cea mai mare încredere în sine și în propriile capacități, și deci să se bucure de un succes mai mare pe scara ierarhică, e mai în forță ca niciodată, mai ales la tânăra Generație Z, a celor de 20 și ceva de ani, care vine tare din urmă. Tot ei sunt și cei mai narcisiști angajați, dar și cei mai fragili psihic și greu de motivat.
Sunt însă și vești bune. Șefii buni există, chiar dacă sunt rari. Iar companiile serioase alocă mai mulți bani ca niciodată pentru a-i descoperi și selecta, într-una dintre cele mai complexe piețe a muncii, în care activează acum nu mai puțin de patru generații.
