Cazul Crevedia, unde fiul primarului derula prin firmele lui contracte de milioane de lei cu alte primării pesediste din țară sau derulează contracte cu spitale și școli din orașul condus de tatăl său arată lipsa totală de integritate, atunci când aleșii dau de mirosul banilor. Dar acesta e un obicei practicat de acum sute de ani.
Încercarea de formare a unei administrații publice moderne în Țara Românească privea ideea de incompatibilitate legală dintre funcția publică și activitățile din viața privată, activități care, în viziunea guvernanților, ar fi putut constitui prilej de folosire abuzivă a atribuțiilor oficiale, arată un studiu recent publicat.
Mai exact, este vorba de comerț. Au existat o serie de reglementări care vizau separarea slujbașilor de ocupațiile comerciale. Ca majoritatea reformelor legate de viața instituțională, ele își au originea în perioada ocupației ruse și fac parte din efortul general al acesteia de a induce administrației autohtone un model al bunei guvernări.
Amintim interdicția impusă în 1832 de guvernatorul Pavel Kiseleff asupra funcționarilor locali de a încheia contracte comerciale cu instituții publice.
În 1835, principele Alexandru Dimitrie Ghica poruncește ca toți angajații din subordinea prefecturilor să nu poată face comerț pe durata îndeplinirii mandatului. Se pune accent pe șefimea locală, care avea cel mai des contact cu populația. Și împotriva cărora se adunau o mulțime de plângeri.
Ordinul inițial este dat în mai 1835 prin canalul Departamentului Dinlăuntru (ministerul de interne de atunci), reluat în 1837 în termeni foarte duri, departamentul acuzând conducerile județene că fac foarte puțin pentru a-și disciplina subordonații. Numai că, la fel ca și acum, mai mult se dădea din gură decât se făcea.
Deși sunt atestate mai multe cazuri de șefi locali care încălcau legea, doar unul suferă consecințele legale, adică este demis pe loc
Un altul, medelnicerul Mârzea, își dă singur demisia ca să nu fie afectați și alții din jurul său.
La Vâlcea se cunoșteau mulți „subocârmuitori” care încălcau legea, dar nu au fost raportați pentru că erau aproape alegerile și se intenționa ca la finalul mandatului aceștia să nu mai fie puși pe liste.
În Mehedinți, un ales local care făcea comerț cu grâu, rămâne totuși nesancționat.
Departamentul Dinlăuntru doar se făcea că ține la aplicarea legii
Lipsa de strategie a departamentului este surprinzătoare pentru că acesta avea în subordine inspectori (existau în epocă două instituții specializate în control administrativ. Prima, Obștescul Control, efectua inspecții de rutină în toate instituțiile. A doua era corpul de „cinovnici” din subordinea directă a șefului Departamentului Dinlăuntru, folosiți mai ales în circumstanțe extraordinare, precum anchetele disciplinare. În 1837 activau 10 astfel de inspectori), la care, se pare, nu apelează.
Privind felul în care a reacționat fiecare autoritate locală în parte, se poate spune că aplicarea efectivă a legii, acolo unde s-a făcut, a ținut de circumstanțe întâmplătoare, de disciplina unor funcționari sau de existența unor informații care circulau la nivel local.
Astfel, unele autorități locale raportează anumite cazuri concrete de încălcare a legii, altele neagă existența lor, dar nu apar niciunde măsuri concrete de anchetă.
Un alt rezultat este tensiunea dintre centru și teritoriu. Asistăm la un episod obișnuit, în care Departamentul Dinlăuntru dorește realizarea unei îmbunătățiri, emite instrucțiuni vagi, apoi reproșează ocârmuitorilor eșecul acțiunii. La rândul lor, aceștia se apără, fie negând acuzațiile de lenevie, fie invocând cauze obiective pentru aceasta. În Mehedinți și Ilfov chiar se sugerează lipsa de realism în pretenția Departamentului Dinlăuntru de a dovedi că vreun funcționar face comerț, atunci când o face informal (pe numele altora) și în secret.
Explicația birocratică a eșecului reformei poate fi extinsă la nivelul cutumelor și mentalităților. Imaginea desprinsă din acest episod este desigur una dezolantă, însă ar fi o greșeală să credem că abuzul în serviciu, nesancționat, era universal, spune autorul studiului.
Într-un studiu separat, acesta a arătat că sancțiuni erau într-adevăr aplicate în cazuri de conflict de interese, dar nu atât pentru încălcarea acestui principiu, cât pentru daune materiale sau care țineau de integritatea fizică a victimei.
Cu alte cuvinte, în definirea bunei sau relei guvernări, ca și în gestiunea abuzului, avem o concurență de norme. Prima normă, pe care am numit-o comună, privește abuzul ca pe o acțiune care duce la pagube și vătămări fizice, palpabile.
A doua normă, modernă, este structurată în jurul ideii de administrație impersonală. La funcționari, mai exact, trebuia separat cât mai mult posibil domeniul public de cel al intereselor private. Evident, în această perioadă de tranziție, norma comună prevalează asupra celei moderne. Cel mai bine înțelegem aceasta dacă privim cazul de la Mehedinți, unde Departamentul Dinlăuntru ordonă ca alesul local să fie suspendat din funcție, dar și să se facă o anchetă care să lămurească eventuale abuzuri asupra sătenilor.
Când se descoperă că singura pagubă descoperită fusese minimă, și că partea prejudiciată fusese un singur negustor, departamentul admite repunerea în post a subocârmuitorului.
Când însuși principele dă scutiri de la lege...
În contrast cu presiunile puse asupra ocârmuirilor chiar de fratele său (Mihail Ghica, șeful Departamentului Dinlăuntru), principele Alexandru Dimitrie Ghica permite în scris (!) ca un apropiat de-al său – și angajat în aparatul de stat – să fie exclus de la aplicarea legii.
Faptul că este vorba de un militar rus, polcovnicul Arnold Iacobson, ne-ar putea duce cu gândul că și principele, la rândul său, ar fi putut fi supus unor presiuni. Oricum ar fi, relevant ni se pare felul în care notificarea a fost transmisă în Departamentul Dinlăuntru, relativizând în cele din urmă porunca principelui.
S-a înțeles, așadar, că în general apropiații principelui sunt exceptați de la normă, cu toate că porunca se referea exclusiv la cazul lui Arnold Iacobson și doar pentru un singur contract de aprovizionare a armatei.
Vezi aici studiul complet: Din corespondența Departamentului Dinlăuntru al Țării Românești privind combaterea conflictului de interese (1835–1840)
1
2
