„Guvernul importă cartofi, în loc să valorifice producția internă. S.C. „Agroindustriala «Prejmer» SA Brașov are în depozite o cantitate de 9.000 de tone”, anunța un număr din noiembrie 1996, al ziarului „Adevărul”.
Câteva ediții mai târziu, se scria despre teama ca statul român să nu „dea cu piciorul” la suma de 120 de milioane de dolari. Banii ar fi trebuit să vină din exportul producției de grâu, „ca guvernul să stimuleze (…) prin subvenționarea producătorilor cu 30-40 dolari/tonă”.
În greii ani ai tranziției, încărcați de ploaia de eșecuri ale privatizărilor, România importa mult și exporta prea puțin. Dificil era și culesul în sine, căci subvenționarea fermierilor pentru combustibili era insuficientă sau întârzia să apară. Aproape trei decenii mai târziu, cifrele din domeniul agricol sunt și nu sunt mai îmbucurătoare decât la finalul secolului trecut.
Suntem printre producătorii de top ai Uniunii Europene la anumite recolte, cum ar fi porumbul sau floarea-soarelui. Pe de altă parte, importăm mai mult decât exportăm, deci soldul nostru este pe minus, ceea ce, dat fiind profilul agricol al țării, nu ar trebui să se întâmple.
Acest dezechilibru se traduce și în bani pe care îi pierdem tot noi, consumatorii. O țară dependentă de importurile agricole e o țară în bătaia inflației alimentare, a prețurilor sezoniere mari la produse alimentare ca fructele și legumele.
