Contextul geopolitic, angajamentele de securitate colectivă și globalizarea
În timp ce lumea este concentrată pe criza de securitate medicală cauzată de Covid-19 şi pe urmările economice şi sociale ale acesteia, geopolitica nu a intrat în carantină. Criza economică şi financiară ce se anunţă şi se face deja simţită, cuplată cu noi niveluri ale confruntării strategice dintre SUA şi China, va afecta lanţurile globale de producţie şi aprovizionare, va amplifica politici comerciale protecţioniste, şi, indirect, va afecta bugetele naţionale de apărare. Se poate astfel anticipa o realiniere a politicilor de apărare într-un context nou, definit de competiţie multipolară şi geometrie geopolitică asimetrică, de coliziune între modele civilizaționale (eficienţa statelor în administrarea pandemiei şi, în general, a unor situaţii de criză se va adăuga la competiţia deja în toi dintre modele de state democratice vs state autocratice), toate acestea în detrimentul aranjamentelor de securitate colectivă şi a globalizării.
Din perspectiva securităţii militare, provocarea cea mare în acest nou context va fi menţinerea angajamentelor pentru bugetele de investiţii în apărare, îndeosebi în statele aflate în zone de frontieră/impact a tensiunilor geopolitice. La nivel european, probabilitatea acutizării tensiunilor transatlantice (între UE şi SUA) în contextul reorientării strategice a SUA pe problemele de politică şi economie internă şi, în plan extern, aproape exclusiv pe relaţia cu China, va plasa tot mai mult responsabilitatea relaţiei tensionate cu F. Rusă în seama UE şi, în particular, a statelor membre de pe flancul estic.
În momentul de faţă, la nivelul Uniunii Europene, identificarea modalităţilor, mecanismelor şi instrumentelor de ieşire din criză economică a devenit o politică în sine. Reindustrializarea, relocarea unor facilităţi manufacturiere din China şi Pactul Energetic European („Green Deal”) sunt văzute ca mijloace salvatoare de depăşire a crizei economice şi financiare profunde ce se anunţă. Cum vor impacta aceste instrumente şi politici economiile fiecărui stat membru, în special a celor cu economii carbon intensive şi a statelor din Europa Centrală şi de Est, rămâne un aspect ce va trebui analizat cu atenţie şi care, inevitabil, va contribui la debalansarea coeziunii statelor membre şi a ritmurilor naţionale de depăşire a crizei.
Estimăm că debalansarea coeziunii europene, a relaţiei transatlantice şi impactul bugetar al pandemiei şi al crizei post-Covid19, vor afecta autonomia strategică europeană şi iniţiativele europene în domeniul apărării (Fondul European de Apărare, PESCO, Mobilitatea Militară, European DefenseIndustrial Cooperation Programme), respectiv, cele comune NATO-UE (Enhanced Tailored Presence şi Enhanced Forward Presence) pe flancul estic, fapt ce va deschide nebănuite opţiuni în ceea ce priveşte capacitatea de descurajare pe flancul estic al NATO/UE şi în ceea ce priveşte evoluţia relaţiei UE-Rusia, şi a relaţiei dintre Rusia şi statele membre de pe flancul estic. Deosebit de importantă va fi şi poziţionarea Rusiei în perioada crizei economice şi politice post-Covid19. Deşi ipoteza de-escaladării şi reluării dialogului între Europa, NATO şi F.Rusă trebuie să rămână un deziderat pentru toate părţile, în ceea ce priveşte F.Rusă, afectată fiind profund de sancţiuni economice, pandemie, criza petrolului, şi disfuncţionalităţi sistemice, proiecţia sa geopolitică şi obiectivele sale strategice (aceste obiective fiind restructurarea arhitecturii de securitate europeană şi globală) nu vor fi probabil atât de mult influenţate de starea în care Rusia se va afla în cursul şi după criza post-Covid19. Dealtfel, Rusia a demonstrat că îşi urmăreşte cu determinare obiectivele strategice, atât în perioade de acalmie, care oferă mijloace suficiente de atingere a obiectivelor, cât şi în perioade de criză când inflamarea posturii sale geopolitice, în pofida greutăţilor economice, devine un instrument de deviere a atenţiei şi consolidare a puterii. Ceea ce va conta însă în dimensionarea relaţiei cu F. Rusă va fi capacitatea de reziliență şi asertivitatea statelor membre central şi est europene la provocările de securitate din relaţia cu Rusia. Iar o dimensiune esenţială a acestei geometrii geopolitice este componenta de apărare (privită în sens larg, cuprinzând capacităţi de apărare, industrie de apărare, cybersecurity, dimensiunea de propagandă şi contra-propaganda, conflict hibrid etc).
La momentul crizei Covid-19, România se află deja într-o situaţie dificilă, fiind confruntată cu un deficit bugetar excesiv, o expunere financiară publică în creştere, o reducere substanţială a investiţiilor private şi publice directe, o inconsistenţă politică şi strategică accentuată, un sector energetic cu potenţial dar devenit o victimă a derivei populiste, precum şi disfuncţionalităţi cronice în alte sectoare economice şi sociale importante.
În România este în prezent dezbătută tema instrumentelor și oportunităţilor ce pot fi capacitate pentru a asigura ameliorarea efectelor şi depăşirea crizei economice. În România însă, calea de la dezbatere la strategie şi politici publice asumate şi aplicate consecvent este, în mod tradiţional, lungă şi anevoioasă.
Unul dintre instrumentele privite ca factor de redresare economică a României este reindustrializarea. Reindustrializarea României (inclusiv în domeniul industriei apărării) este de altfel o temă politicianistă predilectă. Prin urmare, în România, este de aşteptat să fim martorii unor poziţionări politice care vor argumenta alocarea de resurse pentru „remodelarea” industriei naţionale de apărare sub control statal, ca un instrument de natură să amelioreze efectele crizei economice. A include „reindustrializarea” în paleta de instrumente adecvate pentru depăşirea crizei post-Covid19 este un demers binevenit, însă necesită, în opinia mea, o conceptualizare şi abordare nouă, adaptată secolului 21, şi nu o restructurare şi alocare de resurse publice lipsite de viziune strategică şi obiective de eficienţă economică, după cum s-a întâmplat până acum. Cu atât mai mult cu cât nu va trebui să urmăm exemplele altor state unde sunt de aşteptat tendinţe de etatizare industrială/economică, ca o garanţie a revenirii din criză şi a sporirii capacităţii de a răspunde la crize viitoare.
Fie că provocările de securitate militară şi geopolitică pe flancul estic al NATO/UE rămân actuale în privinţa României sau nu, industria românească de apărare poate să devină un element important în capacitarea efortului economic de depăşire a crizei economice şi financiare.
Acesta este primul articol dintr-o serie de trei despre industria de apărare românească în actualul context. Următorul material va analiza Programul Naţional de Reformă a INA.
Articol semnat de Laurențiu Pachiu, Partener D&B David și Baias
