În contextul economic actual din România, numeroase societăţi se închid pur şi simplu pentru că sunt în imposibilitatea de a face faţă crizei. Adesea, cauza pentru acest eşec este legată de întârzieri în efectuarea plăţilor de către clienţi. Acest lucru se aplică cu precădere în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii care nu au resurse pentru a gestiona întârzierile constante la plată de la clienţii acestora. O întârziere în îndeplinirea obligaţiilor comerciale generează consecinţe din ce în ce mai mari şi daune colaterale care iniţiază un lanţ de evenimente negative; situaţia nefavorabilă a unui client duce la falimentul distribuitorului care duce la falimentul fabricantului, care la rândul său duce la falimentul producătorului de materii prime, şi aşa mai departe. Astfel, o situaţie de întârziere poate afecta întregul mediu economic al naţiunii. Din moment ce aceasta a devenit o problemă reală la nivelul Uniunii Europene („UE”) care generează numeroase situaţii de intrare în faliment, UE a decis să ia măsuri şi să creeze instrumentele necesare pentru a diminua considerabil practicile de întârziere în efectuarea plăţilor. În special, aceasta încearcă să sprijine companiile străine care doresc să îşi exercite drepturile împotriva societăţilor înfiinţate în alte state membre, deoarece societăţile care vând în afara graniţelor sunt deosebit de vulnerabile.
În România, problema întârzierii în efectuarea plăţilor este şi mai pregnantă. Se intensifică o tendinţă în rândul patronilor de a întârzia obligaţiile lor de plată prin găsirea unor soluţii legale de a le suspenda sau chiar de a le elimina prin instituirea procedurilor de faliment şi reorganizare. Această cultură a plăţilor întârziate trebuie să se încheie astfel încât economia să poată înflori din nou. Noile acte legislative adoptate de UE şi planurile de acţiune pentru diseminarea noilor prevederi au drept scop tocmai atingerea acestui obiectiv.
Acest articol îşi propune să prezinte în sens general mijloacele juridice pe care societăţile comerciale le au la dispoziţie împotriva cazurilor de întârziere în efectuarea plăţilor în conformitate cu legislaţia din România. Prezentul articol va aborda doar regimul juridic general de obligaţii între profesionişti şi nu relaţia dintre profesionişti şi autorităţile contractante.
Situaţia actuală din România
Imediat după apariţia crizelor economice din 2008, unele întreprinderi româneşti, indiferent dacă au întâmpinat sau nu dificultăţi financiare, au început să folosească criza ca pe o scuză pentru a justifica întârzierea în efectuare plăţilor. Mai recent, procedurile de insolvenţă au devenit un refugiu pentru patronii care caută să suspende sau chiar să scape de obligaţiile lor. Conform legii române, societăţile au obligaţia de solicita propria insolvabilitate în instanţă dacă ştiu că sunt în imposibilitatea de a-şi achita datoriile la timp cu fondurile disponibile şi această situaţie este posibil să continue pentru cel puţin treizeci de zile. În cazul în care situaţia lor financiară depăşeşte şase luni, nesolicitarea intrării în insolvenţă devine infracţiune. Prin urmare, dacă o societate este în imposibilitatea de a-şi achita datoriile, nu numai că are posibilitatea de a solicita intrarea în insolvenţă, dar există obligaţia legală de a acţiona în acest sens.
În plus, creditorii pot solicita intrarea în insolvenţă a debitorilor în cazul în care deţin o creanţă certă, lichidă ce depăşeşte 45.000 de lei şi care a fost exigibilă pentru o perioadă ce depăşeşte nouăzeci de zile.
În perioada în care procedura de insolvenţă a unei societăţi este în curs de desfăşurare, toate cererile şi procedurile de executare sunt suspendate de drept. În plus, în cazul în care debitorul ia în considerare reorganizarea şi are dreptul la aceasta, în planul de reorganizare, suma creanţelor anumitor categorii de creditori poate fi diminuată până la valoarea pe care ar primi-o în caz de faliment şi lichidare. În baza acestor prevederi legale, procedurile de insolvenţă sunt folosite ca un refugiu pentru debitori, pe lângă scopul propus: reorganizarea cu succes sau lichidarea societăţilor falimentare.
Printre practicile comune privind tranzacţiile comerciale pentru întârzieri în efectuarea plăţilor se numără oferirea creditorilor a instrumentelor de plată precum cecuri, bilete la ordin sau cambii. Aceste practici prelungesc datele scadente şi sunt avantajoase deoarece acestea reprezintă în sine titluri executorii. Debitorul nu ar trebui să fie acţionat în instanţă pentru ca procedurile de executare să fie posibile. Dar, în cazul în care acestea nu sunt plătite la scadenţă, nu există nicio consecinţă pentru emitenţii acestora. Codul penal român prevede a fi infracţiune numai situaţia în care persoanele juridice/persoanele fizice emit cu bună ştiinţă cecuri fără a avea fonduri suficiente pentru ca cecul să fie încasat. Astfel, cecurile nu sunt emise atât de frecvent, iar instrumentul cel mai comun este biletul la ordin.
Cu toate acestea, odata cu noile norme mai stricte în ceea ce priveşte întârzierea în efectuarea plăţilor pentru obligaţiile comerciale, practicile descrise mai sus s-ar putea schimba şi debitorii vor fi mai puţin dispuşi să permită întârzierea în efectuarea plăţilor.
Noile proceduri în cazul întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale
În conformitate cu legea română, ratele dobânzilor şi ratele dobânzilor în cazul întârzierilor în efectuarea plăţilor pentru obligaţiile de plată sunt prevăzute în Ordonanţa de Guvern nr. 13/2011 („OG 13”). Aceste prevederi au fost modificate recent de Legea 72/2013, adoptată pentru transpunerea în legislaţia română a Directivei 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, adoptată la data de 16 februarie 2011.
OG 13 prevede că părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. „Dobânda remuneratorie” este dobânda datorată de debitor calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei. „Dobânda penalizatoare” este dobânda datorată de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă. În absenţa stipulaţiei exprese a nivelului ratelor dobânzii de către părţi („dobânda remuneratorie” şi „dobânda penalizatoare”), se vor aplica ratele dobânzilor legale. „Rata dobânzii legale remuneratorii” se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. „Rata dobânzii legale penalizatoare” se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, „rata dobânzii legale remuneratorii” şi „rata dobânzii legale penalizatoare” se stabileşte diminuat cu 20% faţă de ratele legale generale menţionate anterior. Cu toate acestea, în contractele între profesionişti şi între profesionişti şi autorităţile contractante, „rata dobânzii legale penalizatoare” este rata dobânzii legale remuneratorii plus 8%. Această diferenţă între cele două tipuri de rate ale dobânzii legale penalizatoare a fost stabilită prin Directiva 2011/7/UE. În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. Astfel, „dobânda penalizatoare” aplicabilă în cadrul relaţiilor comerciale între o societate străină şi o societate de drept român, dacă nu se prevede altfel în contract şi dacă intră sub incidenţa legislaţiei române, ar fi de 14% pe an.
În plus, OG 13 conţine, de asemenea, dispoziţii împotriva cametei. Aceasta prevede că, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda remuneratoare agreată aplicabilă nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Orice prevedere contrară este nulă de drept, iar creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde chiar și dobânda legală.
Legea nr. 72/2013 a fost adoptată pentru transpunerea în legislaţia română a Directivei 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale adoptată la data de 16 februarie 2011 şi intrată în vigoare la data de 5 aprilie 2013 („Legea 72”). Legea 72 prevede măsuri specifice pentru combaterea îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor de plată a creanţelor care sunt certe, lichide şi exigibile, care rezultă din contractele încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante. Legea 72 nu se aplică în cazul gestionării creanţelor în cadrul unei proceduri de insolvenţă care face obiectul unor negocieri extrajudiciare sau calendare de plată convenite, sau în cazul acordurilor încheiate între profesionişti şi consumatori. Legea 72 prevede măsuri printre care modalitatea de stabilire a ratei dobânzii aplicabile, a ratei dobânzii legale penalizatoare, a termenelor de plată, atât în ceea ce priveşte contractele comune între profesionişti, cât şi contractele între aceştia şi autorităţile contractante, costurile de recuperare a creanţelor, clauze contractuale şi practici abuzive, precum şi anumite dispoziţii procedurale privind întârzierea în efectuarea plăţilor.
Practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă. În determinarea caracterului abuziv, instanţa ţine cont de: a) abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri; b) nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea obligaţiilor; c) natura bunurilor sau serviciilor; d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi; e) poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie. Pe lângă acestea, Legea 72 prevede următoarele clauze calificate de lege ca abuzive: (1) clauzele contractuale care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare; (2) clauzele contractuale care fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor; (3) clauzele contractuale care prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi; (4) clauzele contractuale care elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare, şi (5) clauzele contractuale care stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii. Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută.
„Dobânda penalizatoare” este aplicabilă în cazul în care creditorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar debitorului îi este imputabilă întârzierea. Dobânda penalizatoare curge de la scadenţă până la momentul plăţii. Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea cereri echivalente de plată. Dacă situaţia o impune, „dobânda penalizatoare” poate curge după 30 de zile calendaristice de la recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor. Pe lângă acestea, dacă se stabileşte o procedură de recepţie ori de verificare, cele 30 de zile calendaristice vor curge de la data finalizării acestei proceduri, cu condiţia ca aceasta să nu depăşească 30 de zile calendaristice de la data recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor. În această din urmă situaţie, părţile pot stipula în contract un termen mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă.
Termenul contractual de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice. Prin excepţie, părţile pot stipula în contract un termen de plată mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă. În plus, ele pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat. Cu toate acestea, părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii/primirii facturii. Orice clauză de acest tip este lovită de nulitate absolută.
Pentru recuperarea creanţei, creditorul poate pretinde daune-interese pentru toate cheltuielile făcute în acest sens. De asemenea, creditorul poate pretinde plata sumei de 40 euro (prevăzută prin lege), reprezentând daune-interese suplimentare minimale, pentru situaţiile de întârziere în efectuarea plăţilor, sumă suplimentară cheltuielilor aferente unei eventuale proceduri de executare silită. Obligaţia de plată a acestei sume este scadentă de la data la care curge dobânda penalizatoare. Dacă debitorul întârzie în efectuarea plăţii, creditorul poate obţine un titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată, prevăzută de Codul de procedură civilă. Toţi creditorii stabiliţi în Uniunea Europeană pot aplica această procedură.
Legea 72 prevede cadrul organizatoric al organizaţiilor patronale şi drepturile conferite acestora. Unul dintre cele mai importante drepturi acordate organizaţiilor patronale în baza Legii 72 este de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor, în special acţiuni în anularea clauzelor abuzive şi în constatarea practicilor abuzive.
Concluzii
Având în vedere faptul că întârzierea în efectuarea plăţilor în baza noilor prevederi are consecinţe imediate şi grave, debitorii nu vor mai fi dispuşi să le permită, sau vor încerca să obţină, fără întârziere, o renegociere a datelor scadente cu creditorul respectiv în sens constructiv reciproc. Chiar şi în cazul în care un debitor are în vedere instituirea procedurilor de insolvenţă, până în momentul în care reuşeşte să acţioneze în acest sens, dobânzile penalizatoare vor curge şi datoria se va majora considerabil. Chiar în cazul în care un debitor reuşeşte să solicite intrarea în faliment, datoriile sale vor fi mult mai mari. O situaţie similară este în cazul instrumentelor de plată pentru că, atâta timp cât datoriile rămân neplătite, „dobânda penalizatoare” curge. Mai mult, noile dispoziţii referitoare la practici şi clauze contractuale abuzive vor avea un mare impact, astfel încât echilibrul contractual dintre partenerii comerciali este stabilit şi menţinut în mod corespunzător.
Articolul a fost tradus din versiunea originală în limba engleză şi publicat cu aprobarea:
Rubin Meyer Doru & Trandafir
SOCIETATE CIVILA DE AVOCATI / LAWYERS PROFESSIONAL CORPORATION
IN ASOCIERE CU / AFFILIATED WITH HERZFELD & RUBIN, P.C.
