Aseară la Atheneu. Primesc două invitații, și nu de orice fel, ci chiar în Lojă Regală. Și nu orice concert, ci unul mare, cu Christian Badea, cu 5 de pian de Beethoven și monumentală simfonie 2 de Rachmaninov. Eu am abonament, în loja mea stau mai comod decât în cea Regală, așa că m-am gândit să dau cuiva cele două invitații, scrie George Butunoiu pe blogul său. Un act generos, care m-ar fi făcut să mai cresc puțin în propriii ochi, și, desigur, și în ai celor care le-ar fi primit.

George ButunoiuFoto: Arhiva personala

Mă duc la casa de bilete, așadar, să văd cui să le dau. Biletele la concert se epuizaseră de mult, chiar din prima zi în care au fost puse în vânzare, însă melomanii știu că înainte de spectacol mai pot prinde ceva, din rezervările neridicate sau chiar în picioare.

Și sigur, că să fie fapta bună până la capăt, mi-am zis că trebuie să le dau unora pentru care economia făcută înseamnă ceva. Așadar, fac eu o evaluare rapidă a celor de la coadă, mă uit la gradul de uzură al îmbrăcămintei fiecăruia, apoi le atașez mental câte o cifră care reprezintă nivelul de senioritate, proporțional cu numărul anilor pe care îi estimez eu pentru fiecare în parte, în evaluările mele.

Cifrele maxime pentru gradul de uzură al pantofilor și restului îmbrăcămintei, pe de o parte, și pentru senectute, pe de cealaltă parte, s-au nimerit a fi în dreptul a două doamne.

Îmi dreg glasul, scot o invitație și mă duc la prima dintre ele. Vă rog, doriți o invitație? Îmi aruncă o privire cu coada ochiului, apoi îmi întoarce spatele și își vede mai departe de statul la coadă. Nu a zis nimic. Nu a spus da, da-mulțumesc, sau măcar cât costă (aveam deja răspunsul pregătit, că le ofer, desigur, plus zâmbetul aferent), nici măcar un nu-mulțumesc sau chiar un simplu nu. Nu a spus nimic. Și mi-a întors spatele! Însă ceilalți din coadă deja întorseseră privirile către mine…

Nu m-am dus imediat la doamna senior 2, am stat puțin să mă gândesc. Însă nu am reușit, pentru că nu a putut să-mi treacă nimic prin minte în clipele acelea. Apoi trag aer în piept, îmi fac curaj și o abordez. Îmi dreg glasul, nu a mai fost nevoie să scot o altă invitație, pentru că o aveam deja în mână pe prima, și zic: Vă rog, doriți o invitație? Doamna senior 2 nici măcar nu îmi mai aruncă o privire cu coadă ochiului, cum făcuse doamna senior 1. Cred că mă văzuse deja cu câteva clipe înainte. Ci îmi întoarce direct spatele și își vede mai departe de statul la coadă. Nu a zis nici ea nimic. Nu a spus da, da-mulțumesc, sau măcar cât costă (aveam deja răspunsul pregătit, că le ofer, desigur, plus zâmbetul aferent), nici măcar un nu-mulțumesc sau chiar un simplu nu. Nu a spus nimic. Și mi-a întors spatele! Însă ceilalți din coadă deja erau deja cu capetele întoarse către mine de la prima încercare. Iar acum mi se părea că deslușesc și niște zâmbete ironice…

Am băgat invitația în buzunar și m-am grăbit către ieșire, sub privirile celor din coadă, mai puțin ale celor două senioare, care au rămas la fel de împietrite, cu privirea ațintită înainte.

N-am putut ascultă defel ce a cântat Luiza Borac, m-au surprins aplauzele, nici nu observasem că s-a terminat. La Rahmaninov la fel, mă tot obseda întrebarea cu ce am greșit. E clar, dacă nici să ofer niște invitații nu mai știu cum se face, înseamnă că am rămas mult în urmă vremurilor… \uD83D\uDE41 Sau poate că de la bretele mi s-a tras (iarăși!), eram cu acelea albastre cu gâște galbene…

Comentează pe blogul lui George Butunoiu.