”O​rice bancher central ar trebui să știe principiile conservatorismului. Unul dintre aceste principii este prudența. Așa cum știm încă de la Platon, pentru un om de stat prudența este virtutea cea mai importantă dintre virtuți. Se aplică și bancherilor centrali. Crizele doar readuc în memorie acest principiu”, spune Lucian Croitoru, consilierul Guvernatorului BNR, într-o discuție despre cei 10 ani de la criza financiară. În opinia sa, în țările dezvoltate, modelul „originate and distribute” este în continuare forma prin care se maximizează eficiența. Noi nu suntem încă atât de sofisticați, ceea ce ne-a prins bine la recesiunea din 2009-2010, dar pe termen lung vom ajunge și noi la modelul celor dezvoltați, dacă vrem să mărim eficiența

Lucian CroitoruFoto: Agerpres

Se vorbea acum 10 ani despre lăcomia bancherilor, despre lejeritatea cu care se acordau împrumuturi de către bănci doar pentru a cuceri o cotă de piață cât mai mare, dar și despre necesitatea schimbării modelului bancar.

În România, criza a dus la o creștere record a volumului de imprumuturi neperformante, punând de asemenea bazele consolidării sistemului bancar, consolidare la care asistăm și azi.

O parte dintre bănci au închis și au plecat din România, altele au fuzionat, iar Guvernatorul Isărescu însuși a vorbit în repetate rânduri despre nevoia schimbării modelului de afaceri al băncilor

• ”În viitor pot exista multe bunuri despre care habar nu avem că ar putea exista. Așa cum luând un credit aducem consumul din viitor în prezent, tot așa, depunând bani în bănci vrem să exportăm puterea noastră de cumpărare din prezent în viitor”

Rep: Ce ziceți, și-au schimbat cu adevărat băncile noastre modelul de business în ultimii 10 ani?

Lucian Croitoru: Nu. Au în continuare modelul „originate and hold”, adică extind credite pe care le păstrează în portofoliul lor. Astfel, ele reușesc să asigure o mai bună înțelegere de către personalul băncii a calității debitorului. În țările dezvoltate, modelul „originate and distribute” este în continuare forma prin care se maximizează eficiența. Noi nu suntem încă atât de sofisticați, ceea ce ne-a prins bine la recesiunea din 2009-2010, dar pe termen lung vom ajunge și noi la modelul celor dezvoltați, dacă vrem să mărim eficiența. În rest, în bănci nu s-a schimbat nimic de fond.

Bănclile se împrumută „scurt” și dau credite „lung”, o trăsătură a sistemului bancar pe care nu o va schimba nimeni, deși au existat mai multe încercări, de la Planul Chicago din 1936, respins de președintele Roosevelt, până la referendumul de anul acesta din Elveția, respins de poporul elvețian. Cred că nu se va schimba nimic fundamental în sistemul bancar deoarece el răspunde unei nevoi reale a oamenilor: ei au nevoie de putere de cumpărare în viitor.

Dar în viitor pot exista multe bunuri despre care habar nu avem că ar putea exista. Așa cum luând un credit aducem consumul din viitor în present, tot așa, depunând bani în bănci vrem să exportăm puterea noastră de cumpărare din prezent în viitor. Această nevoie nu va dispărea vreodată, deoarece viitorul este incert. În schimb, tehnologia de a interacționa cu băncile se va modifica. Nu va mai fi nevoie de interacțiune față în față. Asta va însemna creșterea eficienței pentru ambele părți.

• Natura umană nu se schimbă și că are unele defecte iremediabile. Pentru un bancher central aceasta înseamnă că euforia și panica pot fi forțe foarte puternice ale piețe

Rep: Care ar fi principala lecție a crizei, pe care un bancher central ar trebui s-o țină minte?

LC: Orice bancher central ar trebui să știe principiile conservatorismului. Unul dintre aceste principii este prudența. Așa cum știm încă de la Platon, pentru un om de stat prudența este virtutea cea mai importantă dintre virtuți. Se aplică și bancherilor centrali. Crizele doar readuc în memorie acest principiu. Este, dacă vreți, lecția pe care istoria o reamintește mereu băncilor centrale. În termenii conservatori, aceasta înseamnă că orice măsură trebuie judecată prin prisma implicațiilor pe termen lung.

Un alt principiu pe care crizele îl amintesc bancherilor centrali este acela că natura umană nu se schimbă și că are unele defecte iremediabile. Pentru un bancher central aceasta înseamnă că euforia și panica pot fi forțe foarte puternice ale pieței. Băncile centrale nu trebuie să încerce să lupe împotriva primeia, după cum nu trebuie să ezite să o neutralizeze pe a doua.

Din păcate, după criza din 2008 s-a tras concluzia că trebuie ca băncile centrale să reacționeze la euforie. Unele reglementări prudențiale, care prin simplul fapt că există în forme complicate ale căror consecințe sunt extrem de greu de evaluat se abat de la principiul prudenței, țintesc la anihilarea euforiei. Băncile central ear trebui să aibă grijă să nu producă ele însele euphoria, prin dobânzi prea joase, căci astfel pot pune bazele unei crize.

• BNR a făcut ceea ce a fost necesar și posibil în același timp

Rep: Considerați că BNR a făcut tot ceea ce trebuia în timpul manifestării crizei sau, privind retrospectiv, s-ar fi putut lua și alte măsuri?

LC: Consider că s-a făcut ceea ce a fost necesar și posibil în același timp. Au fost și încă sunt dezbateri referitoare la nivelul dobânzilor „prea înalte” din perioada 2009-2010, care în viziunea unora a crescut mult ratele la credite și a accentuat recesiunea. Dar BNR a acționat ținând cont de toate restricțiile, nu doar de abordări parțiale. Menținerea unor rate mai înalte ale dobânzii în perioada menționată este justificată de mulți parametri, inclusiv de gap-ul de producție estimat în timp real și de anticipațiile inflaționiste, care erau relativ ridicate și care contribuiau semnificativ la menținerea inflației peste țintă.

Dar, dincolo de aceste aspecte, era structura pe debitori a economiei. Erau prea mulți debitori în valute ale căror bilanțuri s-ar fi deteriorat masiv dacă leul se deprecia mai mult decât s-a depreciat începând cu 2009. Rate mai mici ale dobânzii de politică monetară ar fi echivalat cu depreciari mai mari. Problema era că efectele pozitive pentru creșterea economică venite pe ruta exporturilor stimulate de o depreciere mai mare ar fi fost cu mult întrecute de efectele negative venite de la acea depreciere.

Am documentat în cartea mea din 2017 intitulată „Despre economie, cu și fără formule”, publicată la Curtea Veche Publishing, că menținerea ratelor dobânzii la niveluri relativ înalte comparativ cu ce ar fi dorit unii analiști, a permis atenuarea recesiunii.

• ”Cei mai mulți bani sunt „inside” money, adică sunt produși de bănci, nu de banca centrală. Avem nevoie de bani pentru că este mai sigur să avem bani, pentru a cumpăra un bun peste 50 de ani, decât să credem într-un contract care ne promite că vom primi acel bun peste 50 de ani!”

Rep: Băncile au la bază un concept denumit ”încredere”. A băncilor în clienți și reciproc. Cumva, în acești ultimi 10 ani, acest concept s-a fracturat, ducând la apariția unei falii între consumatori și bănci. Ce a dus la distrugerea acestei încrederi?

LC: Kiyotaki și Moore au un articol scurt, de aproximativ 5 pagini publicat în The American Economic Review în 2002, al cărui titlu este „Evil is the Root of All Money”. Prin această expresie ei au vrut să spună că banii există pentru că există neîncredere în viitor, incertitudine.

Banii sunt un instrument necesar cu ajutorul cărora tratăm angoasele noastre referitoare la viitor. Cei mai mulți bani sunt „inside” money, adică sunt produși de bănci, nu de banca centrală.

Avem nevoie de bani pentru că este mai sigur să avem bani, pentru a cumpăra un bun peste 50 de ani, decât să credem într-un contract care ne promite că vom primi acel bun peste 50 de ani.

Banul, la a cărui multiplicare băncile contribuie foarte mult, este încredere. O monedă este cu atât mai puternică cu cât are asociată mai multă încredere în politicile economice sau în bunurile care o „acoperă”, cum era cazul în sistemul aur. În concluzie, între bănci și deponneți există încredere reciprocă. Ceea ce s-a schimbat după criză a fost percepția referitoare la vinovații pentru criză și la unele încercări ale unor grupuri care au investit hazardat de a plasa pierderile lor băncilor.

Politicienii din țările dezvoltate au fost foarte abili, în primele momente ale crizei din în 2007, când au dat vina pe bănci pentru recesiune. Tot politicienii au fost, nu numai aici în România, cei care au îndemnat publicul să încerce sa nu-și mai respecte contractele cu băncile și să ceară conversia datoriilor la cursuri istorice sau alte asemenea acțiuni. Este mai degrabă vorba despre un „război” pornit de unii pentru a-și minimiza pierderile. Băncile și publicul au devenit instrumente în acest război.

• ”Ar fi fost bine să nu mai fim nevoiți să ne împrumutăm, ca țară, de la FMI. Dar a trebui să ne împrumutăm, pentru că economia avea dezechilibre mari”

Rep:În ultima vreme se pune un foarte mare accent pe educația financiară a consumatorilor de servicii financiare. Există opinii potrivit cărora consumatorii nu au nevoie de o cultură financiară foarte solidă, ci mai degrabă angajații băncilor trebuie să fie cei bine instruiți în relația cu clienții. Considerați că angajații din sistemul bancar se ridică la un nivel mulțumitor din punct de vedere al educației financiare?

LC:Bankingul este o industrie ce necesită cunoștințe despre fabricarea produselor financiare și despre vânzarea lor. Cei din industrie își cunosc foarte bine meseria în legătură cu produsele pe care le concept și le oferă, în final, publicului. Ei transferă această cunoaștere celor care deservesc publicul la ghișee.

Acesta din urmă nu trebuie să cunoască detalii la produse specifice, dar este în interesul publicului să aibă idee de ce înseamnă un contract finaciar, să știe noțiunile de dobândă, să știe că atunci când face un depozit este garantat numai până la echivalentul a 100000 de euro, că rata de schimb este stabilită de piață și că împrumutul în valută poartă riscul de depreciere etc.

Pentru a fi răspândite în societate, aceste noțiuni ar trebui predate în forme simple devreme în școală.

Rep:Care a fost momentul cel mai dificil prin care a trecut BNR în perioada crizei trecute?

LC: Gestionarea unei crize este dificilă nu atât în termenii operațiunilor tehnice care trebuie făcute, pe care o bancă centrală le știe, cât în termeni de strategie și tactică, căci în timpul unei crize incertitudinea crește pentru toți actorii economici. Au fost mai multe acțiuni pe care speram sa nu le mai facem.

De exemplu, ar fi fost bine să nu mai fim nevoiți să ne împrumutăm, ca țară, de la FMI. Dar a trebui să ne împrumutăm, pentru că economia avea dezechilibre mari atât în sectorul privat cât și în cel public, plus o datorie privată pe termen scurt de vreo 22 de miliarde de euro, în timp ce rezervele BNR, care sunt în fond rezervele statului român administrate de banca centrală, erau de aproximativ 26 de miliarde de euro, inclusiv partea din rezervă ce se constituie ca rezerve obligatorii în valută ale băncilor comerciale.

Era evident că datoriile se vor plăti, în condițiile în care intrările private de capitaluri scădeau. Împrumutul de la FMI devenise o necesitate. În plus, a trebuit, împreună cu alte autorități, să agreăm cu investitorii străini din industria bancară, în interiorul inițiativei Viena, să nu facă deleveraging accelerat, care ar fi accentuat sau prelungit recesiunea. Cred că s-a procedat corect.

• ”E greu să ai senzația că o decizie a guvernatorului este influențată de doar una sau de câteva opinii...”

Rep: Aveți vreun regret cu privire la vreo recomandare adresată Guvernatorului, pe care să o regretați?

LC: Guvernatorul, prin natura funcției dar și prin felul său de a fi, este deschis informărilor din foarte multe surse. Unele surse sunt cele algoritmice, rezultate din modelele noastre. Altele sunt opinii ale unor practicieni din industria bancară, altele ale unor oameni din sectorul real, unele sunt din interiorul profesiei, altele sunt din afara profesiei. E greu să ai senzația că o decizie a guvernatorului este influențată de doar una sau de câteva opinii. În ceea ce mă privește, atunci cand imi exprim opinia pe probleme economice sau de politică monetară, o documentez, o verific prin comparație cu idei concurente, astfel încât să nu îmi las prea mult loc să ajung, mai târziu, la concluzia că era mai bine invers decât am spus eu.

Rep: Acum, sistemul bancar se află într-o zonă confortabilă din punct de vedere al profitabilitatii. Care sunt lucrurile care vă îngrijorează pe viitor din punct de vedere al viitorului bankingului local? Numiți 3 dintre aceste provocări.

LC: Intermedierea financiară este scăzută în România. Ea s-a situat la 27,6 la sută din PIB în medie în perioada 2001-2015. Este nevoie ca această intermediere să crească. Dar sunt impedimente serioase în calea acestui deziderat. Am făcut un studiu pe 165 de țări și am văzut că intermediarea financiară se corelează bine cu nivelul de dezvoltare, cu gradul de integritate a guvernelor și cu claritatea drepturilor de proprietate. În cazul nostru, acești trei parametri sunt relativ scăzuți.

În plus, în sectorul firmelor se produc cele mai multe economisiri din totalul economisirilor interne. În medie, în perioada 1995-2017, economisirile produse în sectorul de afaceri erau de 98,1 la sută din PIB. Și în alte țări economisirea sectorului de afaceri este relativ mare ca procent din PIB, dar este departe de nivelul din România. Asta explică, parțial de ce înclinația firmelor de a lua credit bancar este relativ redusă în România. În schimb, sectorul gospodăriilor dezeconomisește. În perioada 1995-2017, economisirile gospodăriilor au reprezentat, în medie, minus 5,5 la sută din PIB. În fine, sectorul guvernamental a economisit, în aceeași perioadă 7,4 la sută din PIB.

Rep: Cum poate fi reconstruită încrederea dintre bănci și clienți și care ar fi orizontul de timp în care vedeți o ”așezare” în parametri normali a acestei relații?

LC: Așa cum am spus, încrederea există. Problema constă în formalizarea adecvată a dialogului, a comunicării. Sunt milioane de clienți la unele bănci. Problema lor este să găsească o reprezentare adecvată, dacă vor să dialogheze cu o banca. La rândul ei, banca trebuie să caute să identifice mijloace de informare care să reducă nevoia unui dialog intermediat de o organizație a clienților persoane fizice. Aceste lucruri vor lua ceva timp, pentru că acționează principiul free rider-ului printre clienți, pentru că vor fi probleme de legitimare a reprezentativității etc.