Ministrii de finanțe ai Franței și Germaniei, Bruno le Maire și Olaf Scholz, au propus formarea unui buget al zonei euro menit să reducă din discrepanțe economice. Propunerea este de bun simț având în vedere incompletitudinea uniunii monetare ca arhitectură instituțională și aranjamente de politici, scrie Daniel Dăianu pe blogul BNR. De mult timp experți și responsabili politici îmbrățișează teza că lipsa aranjamentelor de ordin fiscal (ce nu trebuie să fie fi reduse simplist la “reguli”) este o carență majoră a funcționării zonei euro.
Franța pledează de mai mult timp pentru crearea unui buget al ZE, care să reducă din fragilitatea funcționării sale, să faciliteze absorbția șocurilor asimetrice (ce au origine în eterogenitatea de robustețe economică –vezi, de pildă, fractură între Nord și Sud). Să amintim că documente ale instituțiilor europene din anii recenți vorbesc de un “fond de stabilizare”, care să atenueze efecte ale șomajului înalt în unele state membre. Oricum, discuția este intensă pe această temă.
Este de adăugat, în acest context, că existența unui ministru de finanțe al ZE, pentru care pledează francezii cu ardoare, este mult mai puțin relevantă decât aranjamente fiscale în sine, care ar trebui să meargă dincolo de reguli. Aceasta, întrucât, aceste reguli ar trebui să nu aibă caracter prociclic, să nu accentueze severitatea unor programe de corecție a dezechilibrelor prin austeritate excesivă. Un ministru de finanțe al ZE, fără aranjamente fiscale adecvate în uniunea monetară, ar fi o formă fără fond. Și este de salutat că există o dezbatere privind adaptarea regulilor fiscale pentru a se elimina din natura lor prociclică.
Dar propunerea venită acum pe axa Berlin-Paris nu ar fi, esențialmente, un buget al zonei euro (ZE) în accepția schițată mai sus; este vorba mai degrabă de un fond din care să fie finanțate investiții care să ajute la reducerea eterogenității de performanță economică între statele membre. Ai zice că seamănă cu programe finanțate din fonduri structurale și de coeziune din bugetul UE. Ideea, în sine, este lăudabilă având în vedere că diferențe mari de performanță economică slăbesc coeziunea ZE, aceasta fiind o lecție majoră a crizei datoriilor suverane. Aceste diferențe, ultimamente, se văd în dezechilibre externe ce obligă la ajustări costisitoare din punct de vedere economic, cu implicații sociale și politice nefaste.
Sunt de făcut observații referitoare la propunerea franco-germană privind un buget al zonei euro, în forma propusă de cei doi miniștri. Una este că finanțarea s-ar face din bugetul UE, ceea ce ridica semne de întrebare deoarece:
- Bugetul UE se confruntă cu mari provocări legate de finanțarea bunurilor publice europene, între care apărarea frontierelor, apărare în general , lupta contra terorismului, probleme ecologice, cercetare și dezvoltare tehnoogică, etc; bugetul UE este prea mic în raport cu aceste provocări fiind lovit și de Brexit;
- Bugetul UE este destinat finanțării programelor care privesc toate statele membre;
- Alocarea unor resurse pentru utilizări numai în folosul ZE ar reduce automat din resursele utilizabile în statele ce nu fac parte din ZE; că România are de surmontat slăbiciuni instituționale acasă în absorbția fondurilor europene este adevărat, dar nu anulează aspectul principial menționat.
O altă problemă este că propunerea Berlinului și Parisului răspunde foarte parțial la nevoia de “partajare a riscurilor” în ZE, de solidaritate. Așa cum funcționează în prezent, ZE nu combină mecanisme/instrumente de “reducere a riscurilor” (risk-reduction) cu mecanisme de “partajare a riscurilor” (risk-sharing). Este de subliniat că ultimele sunt necesare într-o uniune în care statele membre nu mai pot utiliza politici monetare autonome pentru corecția dezechilibrelor. Este drept că există o opoziție mare în Germania și în alte state din ZE față de “partajarea riscurilor”; cel mai notoriu exemplu de mecanism/instrument de partajare a riscurilor fiind euro-obligațiuni ca active financiare comune. Vedem că și introducerea unei scheme colective de garantare a depozitelor intampina dificultati de realizare, intrucat implica mutualizare de riscuri.
Poate că nu era posibilă o propunere mai îndrăzneață în condițiile politice de acum din Germania și din alte țări. Dar această situație nu este un argument pentru a nu observa limitele propunerii.
În fine, nu cred că este productivă pentru luarea deciziiilor în UE, pentru legitimitate politică, ca propuneri ce privesc ZE în ansamblu, bugetul UE, să fie făcute public în această manieră. Aici este vorba nu numai de “salvarea aparențelor”, ci chiar de fondul problemei –dacă ne gândim la distanță între ceea ce vrea această propunere și ce ar trebui să fie un buget autentic al ZE, la faptul că nu este corect că un buget al ZE să aspire resurse din bugetul UE. Statele membre din ZE ar trebuie să finanțeze această operațiune din resurse destinate acestui scop.
România, care țintește să adere la ZE, are motive să sprijine ideea unui buget al ZE care să facă uniunea monetară robustă. Pe de altă parte, propunerea franco germană de acum, lasă mult de dorit. Un buget al ZE nu trebuie să extragă resurse din bugetul și așa mic al UE.
N.A.: Acest text exprimă o opinie personală și nu trebuie să fie asociat cu afilieri instituționale ale autorului.
1
3
