O creștere a ponderii veniturilor bugetare în PIB altfel decât prin îmbunătățirea colectării ar fi o greșeală. Experiența noastră a arătat că în perioada 1995-2019 nu am putut colecta venituri nete de contribuțiile sociale imputabile (adică acele contribuții care deși nu sunt plătite de unii angajați ai sectorului public sunt contabilizate ca plătite) mai mult de 27.5% din PIB, scrie Lucian Croitoru pe contul său de Facebook.
Lucrurile sunt prezentate ca și când o sarcină fiscală de aproape 28% din PIB ar fi un dezastru în sine. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Sunt țări care au sarcini fiscale medii în aceeași perioadă similare (Japonia 27,7 % din PIB) sau chiar mai mici (Elveția 26,9% din PIB; SUA 26,2% din PIB), și cu toate acestea oferă bunuri și servicii publice de cea mai înaltă calitate cetățenilor lor.
La noi, nu nivelul impozitării este problema, ci nivelul relativ slab de colectare. Sunt însă unii în societatea noastră care cred că pot crește impozitele pentru a colecta mai mult, cu atât mai mult cu cât, după 2014, sarcina fiscală definită ca mai sus a scăzut în România la aproximativ 26,2 la sută din PIB în medie în perioada 2015-2019. Acum, când pandemia a făcut necesară creșterea cheltuielilor și deficitul bugetar a crescut, ideile greșite ale creșterii impozitelor au apărut din nou și sunt susținute mereu cu ușile închise. Cei ce susțin creșterea impozitelor vorbesc în public doar de creșterea veniturilor.
Problema fiscală a României este pe partea de cheltuieli și acolo trebuie rezolvată. O creștere a impozitelor nu rezolvă nicio problemă, dar creează probleme. Ce vor gândi cei din sectorul privat când vor vedea că impozitele pe venitul personal au crescut? Vor gândi că guvernele din perioada 2015-2019 au crescut excesiv salariile din sectorul bugetar și au promovat concomitent o reducere relativ mică de impozite, iar acum plătesc acele creșteri reducând veniturile nete ale angajaților din sectorul privat. O vor privi ca pe o atitudine segregatoare, disprețuitoare față de sectorul privat. Pe bună dreptate, se vor întreba de ce dacă problema a fost în special creată pe partea de cheltuieli nu se rezolvă tot acolo.
Am scris un articol în care am explicat ce nu înțeleg cei care propovăduiesc creșterea impozitelor, de ce prin o astfel de politică ei acționează desconsiderând principiile care ar trebui să ghideze politica fiscală. Citiți, vă rog, secțiunile a șaptea, intitulată „Politica fiscală fără principii”, și a opta, intitulată „Ce nu înțeleg cei ce vor creșterea impozitelor în 2021”.
Dacă sunteți de acord cu ce scrie acolo, luați atitudine, explicați, educați. Fără acest efort, politica noastră fiscală va continua drumul ei greșit din ultimii 30 de ani, în care deciziile neghidate de principii, adică ceea ce este numit cu emfază „pragmatism”, au fost cele care au stabilit traiectoria nedorită politicii fiscale. Așa cum arăt în articolul menționat, „Consecința acestui pragmatism a fost aceea că la orice moment în timp, foarte multe acțiuni reprezentau doar reacții la unele consecințe negative ale măsurilor anterioare neghidate de principii. Astfel, în cea mai mare măsură, calea urmată de politica fiscală mai degrabă s-a impus impredictibil, decât a fost rezultatul unei strategii.”
O astfel de abordare, care astăzi ni se propune insistent din nou, nu a permis să ne influențăm mai mult și în mai bine soarta, ci doar a scos-o și mai mult în afara controlului nostru, mergând într-o direcție pe care cei ce ne propun creșterea impozitelor cred că o pot schimba, neînțelegând că exact asta nu pot face dacă acțiunile lor continuă să fie neghidate de principii.
Dată fiind structura socială și politică actuală, probabil că strategia cea mai facilă, dar având cel mai mare potențial de a ipoteca viitorul, este creșterea impozitelor. Asta ar însemna totala abdicare de la principii. Cel mai mult ce se va putea face va fi o creștere a impozitelor și mici ajustări de cheltuieli, de obicei cele de investiții. Nu există încă la noi nicio forță politică cu voința și puterea de a institui principiul sugerat de Hayek, care să lege votul cetățeanului referitor la programele bugetare de contribuția lui la finanțarea acelor cheltuieli, fără să fie posibil ca alții să plătească pentru cheltuielile pe care el le votează. Atât timp cât se va putea ca unii să cheltuie pe banii altora, cheltuielile vor crește permanent, iar veniturile vor fi mereu insuficiente.
1
1
