Peste 73% din locuitorii municipiilor din România stau la bloc și, cu toate acestea, nu există o abordare clară, atât la nivel național, cât și la nivel local, pentru regenerarea cartierelor de blocuri, reiese dintr-un raport al Băncii Mondiale. Potrivit acestuia, în 30 ani de tranziție, au existat foarte puține inițiative pentru a adresa, într-un mod integrat, problemele cu care se confruntă cartierele de blocuri din România.
Pentru anii următori, spune documentul, devine imperativă pornirea unei politici de regenerare urbană a cartierelor de blocuri, iar intervențiile punctuale care au fost implementate în anii trecuți, ar trebui înlocuite cu abordări comprehensive și integrate la nivel de cartier – de exemplu, Plan Urban Zonal de Regenerare Urbană pentru cartiere individuale.
În condițiile declinului demografic și al emigrării masive în afara României, creșterea calității vieții în orașele din România, poate să fie un factor de atracție și retenție important.
“Problema majoră cu cartiere construite în timpul comunismului este faptul că au fost construite pentru oameni, nu de către oameni, iar gusturile personale ale oamenilor de rând nu au jucat nici un rol în acest proces. Problema este că o pondere considerabilă a populației urbane din România trăiește în astfel de clădiri, făcute pentru ei, nu de către ei”, menționează sursa citată.
Un studiu al Băncii Mondiale, finalizat în 2017, a arătat că aproximativ 1,8 milioane români ar dori să se mute într-un oraș din România, iar imboldul principal pentru a face această mutare este o calitate a vieții mai bună.
Top 10 orașe în care oamenii și-ar dori să locuiască
România nu are tradiție urbană – un scurt istoric
Conform Băncii Mondiale, în 1948, după al doilea Război Mondial, numai aproximativ 23% dintre români trăiau la oraș.
“Soluții au fost căutate de către conducerea comunistă pentru a urbaniza în ritm rapid România, plecând de la înțelegerea că țara nu se poate dezvolta fără orașe puternice. Politica de locuire urbană a fost una din cele mai ambițioase ale conducerii comuniste, cu soluții diferite implementate de-a lungul timpului, în funcție de evoluția tehnologiilor în construcții”, se arată în document.
Până la sfârșitul anilor ‘50, spune Banca Mondială, locuirea s-a organizat în cvartale, de sorginte sovietică, în micro-ansambluri sau în colonii muncitorești. La pragul dintre deceniile șapte și opt s-a produs trecerea la marile ansambluri, când apare următoarea structură: grupă de locuințe sau de locuit, microraion și raion, cel din urmă fiind echivalentul unui cartier tradițional.
• După anul 1970, noțiunea de microraion, venită tot pe filieră sovietică, a fost înlocuită cu cea de unitate urbanistică complexă, preluată din practica internațională. În esență, prin marile ansambluri se face trecerea de la conceptul de parcelă, caracteristic proprietății private, la cel de ansamblu, care a înlocuit locuința unifamilială cu cea colectivă.
“Producția industrializată a permis creșterea numărului de unități locative (apartamente), de peste cinci ori, în doar 44 de ani”, spune Banca Mondială.
• Execuția industrială în domeniul investițiilor locative a ajuns astfel de la aproximativ 5%, în anii ’60, la 60-80% după 1980. Marile ansambluri au fost amplasate periferic, pentru a permite arhitectura de „macara” și pentru a nu afecta fondul locativ existent.
• Ritmul tot mai ridicat de realizare a locuințelor colective a permis trecerea de la aproximativ 5 metri pătrați locuibili pe locuitor, la aproximativ 12 metri pătrați în anii ’80.
2
3
