Se mai balbaia, mai articula prost cate un sunet, dar a ajuns unul din marii oratori. Cine a citit cele 4 Filipice ale lui Demostene stiu despre ce vorbesc. Acolo si in alte cateva discursuri sunt descrise sau se fac referiri la modul in care functiona atunci economia si sistemul bancar elen. Care era importanţa economică a băncilor, riscul activităţii bancare si cum erau cautate aproape permanent sursele secrete de capital. În economia ateniană nimic nu era clar, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.
Puţine lucruri au putut fi cuantificate cu precizie în timp ce şi mai puţine au putut fi aduse la cunoştinţa publicului larg. Prin intermediul băncilor, identitatea deponenţilor – în special cele ale căror venituri erau „invizibile” – a fost ţinută în secret. Doar dacă dovedeau că au o reputaţie de integritate, bancherii erau capabili să colecteze şi să gestioneze sume mari de bani.
Operatiunile bancare au fost asimilate, în mintea cetăţeanului simplu, cu dezordinea. Desigur, acest lucru a fost ajutat de faptul că băncile au fost singura formă de tranzacţionare în cazul în care nu a fost necesară prezenta unui martor. De regulă, bancherii păstrau înregistrări scrise ale tranzacțiilor lor, dar au existat cazuri în care tranzacţiile au fost ţinute ascunse chiar de ei.
Foarte rar aceste activităţi au ieşit la lumină.
Într-unul dintre exemplele cele mai cunoscute din perioada cuprinsă între 386/7 şi 354 î.Hr. s-a petrecut atunci când camera tezaurului sacru (opisthodomos) de pe Acropole a fost arsă de administratorii trezoreriei zeitei Atena. Acestia au urmărit să evite ca secretele secretele de creditare ale băncilor cu bani publici să fie dezvăluite. Banii din acest tezaur ar fi trebuit să rămână neatinsi fiind în responsabilitatea functionarilor trezoreriei. Când băncile nu au mai fost în măsură să le ramburseze împrumuturile, acestia au provocat un incendiu, într-o încercare zadarnică de a păstra secrete relaţiile lor cu băncile. Întreaga afacere a confirmat percepţia larg răspândită că instrumentele bancare erau strâns legate de economia invizibilă.
- Forme de împrumut
În secolul al V-lea î.Hr. apare pentru prima dată împrumutul cu dobândă. Până atunci nu se cunoşteau decât tezaurizarea şi împrumutul fără dobândă, numit eranos.
În mod normal cei care împrumutau aveau o anumită experienţă în comerţul maritim. Un comerciant sau un armator (naukleros), cu alte cuvinte, un proprietar de navă, putea împrumuta o sumă de bani pentru a cumpăra marfă. De obicei, această sumă avea o valoare între 1.000 si 4.500 de drahme sau mai mult. Acest împrumut era dat doar pe perioada cât a durat călătoria.
Pentru că realizarea unui transport comercial maritim prezenta riscuri ridicate, ratele dobânzilor au fost destul de ridicate. În secolul al IV-lea î.Hr., la Atena, acestea au variat între 12,5% şi 30%. Ca o garanţie împotriva fraudării mărfii si a navei (mai precis a chilei navei), se încheia un contract scris în care se precizau termenii împrumutului. Dacă marfa se pierdea sau deteriora, responsabilitatea revenea creditorului care suporta pierderile.
Informatiile pe care le stim despre modul în care se desfăsurau împrumuturile maritime sunt provenite din patru discursuri ale lui Demostene de la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr. El a spus că a fost uşor să iei împrumuturi fără dobândă sau un fel de sprijin social provenite de la familie sau prietenii. Situaţia a fost, probabil, mai complexă în cazul creditărilor din partea băncilor. Împrumutul, al căror obiect a fost de a face un profit bancherilor şi persoanelor private, a fost la dispoziţia locuitorilor şi, mai ales, a comercianţilor din Atica.
Pentru a se asigura că se va rambursa creditul, activele valoroase ale celui care lua împrumutul au fost frecvent ipotecate. Dacă o persoană eluda plata risca să fie actionat în justitie. În unele cazuri împrumuturile puteau fi plătite în rate.
Împrumuturile au scadenţe scurte, iar dobândă trebuie să fie plătită la fiecare „lună nouă”, adică la sfârşitul fiecărei luni lunare. Pe Strepsiade, care a făcut datorii din cauza pasiunii costisitoare a fiului său pentru sportul hipic, îl trezesc noaptea din somn necazurile băneşti : „Mă topesc, spune el, văzând cum luna aduce din nou ziua de douăzeci şi pe cele următoare, căci dobânzile ajung la scadenţă”.
Dobânda obişnuită era de o drahmă la mină pe fiecare lună, adică de 12%. Dobândă de cinci oboli (10%) este o favoare şi vedem adesea că se plăteşte o dobândă de nouă şi de zece oboli, adică 20%. Cămătarii, fireşte, cer şi mai mult.
În mod obişnuit se pare că statul nu se preocupă să limiteze mărimea dobânzii. Cunoaştem totuşi şi o excepţie: sub arhontatul lui Cadys, la începutul secolului al IV-lea î.Hr., cetatea Delfi a interzis să se împrumute bani cu o dobândă mai mare de 3 oboli la mină pe fiecare lună, mai mare adică de 8,57%, dacă este vorba ele mina din Delfi care are 70 drahme, sau mai mare de 6%, dacă se socotesc 100 de drahme la mină, aşa cum se face în mod obişnuit 25.
- Bancherii
Spre sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. apar bancherii, care sunt cel mai adesea meteci sau sclavi eliberaţi, iar în secolul al IV-lea î.Hr., discursurile judiciare privind litigiile de succesiune ne dovedesc că unele averi erau constituite aproape numai din creanţe.
Procedeele cele mai obişnuite de a valorifica un capital sunt să dai bani cu împrumut, cu o dobândă ridicată, pentru a finanţa comerţul pe mare sau să cumperi sclavi pe care-i închiriezi apoi fie statului, fie unor particulari.
Informatiile noastre cele mai detaliate despre rolul băncilor în Atena provine din secolul IV î.Hr. Există mai multe trimiteri la bănci în povestea fostilor sclavi Pasion si Phormion care au condus banca cea mai faimoasă din acele timpuri. Povestea celor doi aduce lămuriri, în principal, asupra situatiei economice a sclavilor si rolului femeii în transferul de proprietate, în cazul serviciilor bancare.
Initial, banca a fost deţinută de doi atenieni, Antisthenis si Archestratos, care au avut un sclav Pasion. Odată cu trecerea timpului arătând un talent deosebit în treburile băncii, Pasion a fost eliberat din sclavie şi i s-a acordat conducerea băncii. El a reuşit să obţină cetăţenia ateniană şi să devină proprietarul băncii. Din căsătoria cu Archippe a avut doi fii, Apollodoros şi Pasikles.
Mai târziu, a cumpărat un sclav, Phormion, pe care după ce l-a eliberat l-a angajat să lucreze ca trezorier la bancă. Înainte de moartea sa, în 370/69 î.Hr., Pasion i-a închiriat banca la Phormion pe un contract de leasing de opt ani. După moartea lui Pasion, în conformitate cu dorinta lui, Phormion s-a angajat să aibă grijă de fiul său mai mic si s-a căsătorit cu Archippe, dobândind o zestre de trei talanti şi 4.000 drahme.
Această căsătorie a produs doi fii. În anul în care a murit Archippe (361/0 î.Hr.), Phormion a obţinut cetăţenia ateniană şi a continuat activităţile sale bancare.
- Marile temple
În afară de persoanele fizice şi marile temple împrumutau adesea. Ele dispuneau de tezaure bogate acumulate din donaţii şi dedicaţii făcute de oraşe şi de către persoane fizice. Informatii detaliate provenite din materiale epigrafice din Atena ne oferă detalii vitale despre cum au acţionat ca bănci marile temple pe teritoriul atenian. Se pare că cele mai multe împrumuturi erau date oraşelor şi demelor si numai în cazuri izolate unor cetăţeni.
Informatii deosebite ce au centralizat datele din insula Delos în perioada cuprinsă între 377/6 şi 374/3 î.Hr. arată că Templul lui Apollo a împrumutat bani la 13 oraşe din Ciclade. Sumele împrumutate au variat de la 400 la 6.000 de drahme. Scopul creditelor a fost achiziţionarea de cereale (o sumă totală de 9.950 drahme) si protecţia împotriva piraţilor (5.000 drahme).
De asemenea, este bine cunoscut faptul că la începutul războiului peloponesiac spartanii s-au gândit să împrumute bani de la Delfi şi Olimpia. Tucidide (în Istorii 1.121.3 1.143.1) arată că în cele din urmă nu au făcut acest împrumut.
Pericle, la sfârşitul în 431 î.Hr., a descris toate oferte speciale venite de la templele ateniene şi a resurselor de bani. El a subliniat că acestea ar trebui să fie folosite numai în caz de urgenţă şi cu condiţia ca să fie înapoiate. Un astfel de caz a avut loc, în 407/6 î.Hr., când atenienii s-au confruntat cu un deficit de argint fiind nevoiti să bată monede din aurul oferit de templele sacre de pe Acropole.
Comenteaza peblogul Hymerion.
