Disputa dintre cota unică și impozitarea progresivă nu este nici pe departe nouă, nici măcar la scară istorică. Adam Smith, părintele fondator al economiei moderne, dar și profesor de filosofie morală la Glasgow, reflecta asupra subiectului în „Avuția națiunilor”: „nu este deloc nerezonabil ca cei bogați să contribuie la cheltuiala publică, nu doar proporțional cu venitul lor, ci chiar cu ceva mai mult decât acea proporție”.
Această frază a fost adesea invocată pentru a sugera că Adam Smith a fost un susținător al impozitării progresive, din moment ce recomanda ca bogații să contribuie cu o proporție mai mare din venitul lor, și nu doar cu o sumă mai mare în termeni absoluți. Dacă până și Adam Smith, teoreticianul capitalismului și al piețelor libere, susținea ideea „socialistă” a impozitării progresive, ce ar mai fi de adăugat? Aparent, era conștient că nu de la bunăvoința berarilor și brutarilor bogați așteptăm să ne fie servite bunurile publice, dar nici de la interesul lor propriu, care i-ar împinge să nu plătească nimic dacă pot, prin urmare trebuie pusă șaua fiscului pe ei!
De ce o discuție de acum două secole este încă relevantă
Povestea, ca de obicei, devine ceva mai complicată dacă ne obosim să citim și restul discuției lui Smith despre taxare (sau, cel puțin, restul paragrafului). Subiectul lui acolo îl constituie bunurile de lux și „vanitățile vieții” ce compun cea mai mare parte a cheltuielilor celor avuți.
Prin urmare, taxarea acestor bunuri i-ar afecta disproporționat pe bogați, ceea ce lui Smith nu i se pare deloc nerezonabil (nu este o încălcare alarmantă a principiului egalității de tratament). Pentru că principiul rămâne cel al cotelor egale proporționale cu venitul: „cetățenii fiecărui stat trebuie să contribuie la susținerea [financiară] a guvernământului, pe cât posibil (…) proporțional cu venitul de care se bucură sub protecția statului”.
Probabil că un sistem ce combină cota unică de impozitare a veniturilor cu taxarea indirectă a bunurilor de lux ar aproxima destul de bine aceste două cerințe ale lui Smith, chiar dacă nu ar fi, în literă, cel pe care îl descrie.
De ce ar fi relevantă această discuție de la final de secol XVIII pentru situația noastră de azi? Economia a ajuns la un nivel de tehnicalitate și precizie la care Adam Smith, probabil, nici nu visa, iar în etică și în filosofia politică s-a mai întâmplat, de asemenea, câte ceva între timp. Ce am mai avea de învățat de la clasici? Răspunsul, pe scurt, ar fi următorul: indecizia lui Smith, faptul că uneori pare să susțină cota unică, iar alteori pare să accepte anumite rate de progresie, este exemplară pentru ceea ce trăim noi în 2023, pentru că ilustrează o tensiune perenă între două moduri radical diferite de a înțelege, la nivel fundamental, impozitarea.
