Criza recenta a afectat increderea in eficienta impusurilor fiscale si a celor monetare in intreaga lume. Decidentii de politici macroeconomice incearca acum in primul rand restaurarea increderii in acţiunile lor. Ultimele evenimente din lumea economica (vezi criza zonei euro dar si recentul fiscal cliff) par sa sublinieze doua viziuni distincte in ceea ce solutionarea acesteia, viziuni care tind sa contureze vizibil doua modele. Modelul german ce merge exclusiv pe ideea de constrangere/austeritate mizand pe o combinatie de injectie prudenta de bani de catre BCE pentru relansarea creditarii/reduceri masive de cheltuieli/cresteri de taxe/. Tehnic vorbind, combinatia poate fi benefica. Practic, nu trebuie scapat din vedere ca subiectul este economia europeana, nu economia germana, deci lucrezi cu alt material.
De cealalta parte se contureaza modelul american (agreat de altfel si de Japonia, dar se pare ca si de Franta europeana) ce mizeaza pe relaxare cantitativa – “quantitative easing” injectia puternica de bani de catre banca centrala pentru relansarea creditarii/ajustare fiscala graduala, reduceri prudente de cheltuieli, cresteri de taxe pentru clasele sociale ce pot suporta asta intr-o astfel de criza (pentru bogati). Se mizeaza astfel mai degraba pe crestere economica, reducerea somajului, etc. cu toate avantajele ce pot decurge de aici pe termen mediu si lung. Viitorul va decide cine a avut dreptate, cert este un singur lucru. Stiinta economica in sine trebuie sa se reinventeze, nimic din ce stiam pana acum pare ca nu mai functioneaza.
In prezent, alaturi de guverne, bancile centrale din intreaga lume sunt preocupate de faptul ca impulsurile de politica monetara nu ajung sa miste economia reala. In fond, problema consta in alegerea intre variabilitatea inflatiei si cea a decalajului de productie, compromis de altfel amplu dezbatut in literatura de specialitate. Economistii sunt preocupati de ceva vreme de acest oarecum nou compromis. Iar criza financiara recenta aduce in prim plan aceasta discutie. Altfel spus, economia reala ar trebui sa ocupe un rol mult mai important in deciziile autoritatilor, iar bancile centrale incearca sa ancoreze credibil anticipatii optimiste privind relansarea graduala a cresterii economice. Cu aceasta problema se confrunta cu atat mai mult tarile emergente, unde miza se concentreaza pe trade off ul intre consolidarea finantelor publice, continuarea procesului dezinflationist, dar si pachete de masuri de relansare a cresterii economice. O adevarata provocare pentru economisti. Se reuseste acest lucru si in Romania?
Incepand din august 2005, Banca Nationala a Romaniei a adoptat strategia de tintire directa a inflatiei ca strategie de politica monetara. Asemeni altor tari, strategia a fost aleasa ca urmare a imposibilitatii practicarii altor strategii, precum cea a tintirii agregatelor monetare, tintirii cursului de schimb sau a altei tinte intermediare. Chiar daca tinta de inflatie nu a fost atinsa de fiecare data, se poate spune ca strategia de politica monetara in Romania a fost una de succes ca urmare a implementarii inflation targeting, analizand trendul dezinflationist si luand in considerare contextul intern si international. De altfel, rezultatele multor studii empirice converg catre faptul ca strategia de tintire a inflatiei este superioara altor tipuri de strategii de politica monetara, mai ales in tarilor emergente, precum Romania.
Recent, din ce in ce mai multe tari care au ales inflation targeting ca strategie de politica monetara folosesc insa regimul de tintire flexibilăa inflatiei. Strategie in care inflatia este stabilizata in jurul unei tinte reduse pe termen mediu, situatie in care interventia bancii centrale este mai putin agresiva. Mai degraba decat regimul de tintire stricta a inflatiei, caz in care se incearca stabilizarea inflatiei in cel mai scurt orizont de timp posibil. In contextul in care tinta de intrare a Romaniei in zona euro a fost decalata, prin urmare dispare constrangerea imediata de armonizare a inflatiei cu cea a mediei europeane, cred ca si BNR ar putea tinde (cu beneficii mai mari decat costuri) catre o tintire flexibila a inflatiei.
In acest sens, BNR ar putea stabili (dar si anunta public) o funcţie explicita de pierdere pentru politica monetara. Prognoza tintelor de inflatie va putea fi realizata astfel incat la fiecare decizie de politică monetară banca centrala sa selecteze cele mai eficiente combinatii care sa minimizeze functia de pierdere si care sa corespunda tendintelor prognozate privind instrumentele de politica folosite.
Anunţarea si mai ales motivarea acestor prognoze de catre banca centrala va putea maximiza impactul asupra anticiparilor sectorului privat si economiei romanesti. Pe de alta parte, prognozarea tintelor cere ca banca centrala sa aiba o viziune coerenta asupra multiplicatorilor de politica, astfel incat sa se cunoască modul in care ajustarile variabilelor-instrument influenteaza prognozarea inflatiei si stabilitatea productiei. Un economist prestigios (L.Svensson) considera ca, in cazul alegerii unei strategii de tintire directa a inflatiei, este necesara o regula optimala de tintireexprimand egalitatea dintre rata marginala de transformare (in mecanismul de transmisie) si rata marginala de substitutie in functia de pierdere. De altfel, Svensson arata si cum poate fi obtinut un compromis optim intre stabilitatea inflatiei si stabilitatea decalajului de productie. Algoritmul descris de el cuprinde sase etape si merita citit cu atentie:
- banca centrala formuleaza, anunta si motiveaza o functie explicita de pierdere a deviatiei inflatiei de la nivelul-tinta si deviatiilor PIB de la nivelul PIB potential (functia de pierdere ar trebui sa fie mentinuta cel putin cativa ani);
- orice decizie majora de politica monetara trebuie luata de banca centrala in functie de: viziunea sa asupra mecanismului de transmisie, estimarile sale cu privire la situatia din economie, modul cum analizeaza socurile din economie etc. Pentru ca deciziile sa fie optime, banca centrala trebuie sa-si construiască un set de prognoze referitoare la nivelurile-tinta ale tendintelor variabilelor-instrument folosite;
- banca centrala selecteaza apoi prognozele privind inflatia si decalajul de productie, care corespund celei mai fezabile alegeri si care minimizează functia de pierdere (astfel incat inflatia sa revina la tinta stabilita si PIB-ul sa devieze cat mai putin de la nivelul PIB-ului potential);
- banca centrala anunta prognozele optimale ale nivelurilor-tinta ale inflatiei si decalajului de productie si prognozele corespondente ale tendintelor variabilelor-instrument (bineinţeles, diferite in timp);...
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
