Nu știu, oameni buni, cum se face, dar le dă Dumnezeu unora câte o viață, de le merg toate numai pe dos. Indiferent ce ar face, nu se leagă norocul de ei neam. Bașca, după ce că le dau toate cu minus, îi mai și tratează lumea de parcă ar fi ieșit la agățat în sandale cu șosete, plus șapcă din aia cu plasă și cu sigla Prostamol. Ca să exemplificăm, azi vom vorbi despre unul din ăștia.
Să spuneți voi dacă ați auzit de vreun om de știință mai amărât și mai ghinionist ca ăsta!
Numele lui a fost Niccolo Fontana. I se mai zicea și Tartaglia, adică „Bâlbâitul”. Acum, na, la bafta lui, doar nu voiați să i se spună ceva de genul „Magnificul”. Ba chiar am putea spune că, la cum i-a mers lui, porecla aia chiar a fost una de bun simț.
Fontana ăsta s-a născut pe la anul 1500, undeva în Brescia. Ăsta a fost clar primul lui ghinion. A trăit ca vai de capul lui. Orfan de tată de la șase ani, silit să abandoneze școala pe când nici nu apucase să termine de învățat alfabetul, o ducea de nici nu știu ce să vă mai zic. Vai de viața și de zilele lui. Unde mai pui că, pe la 1512, au mai atacat și francezii Brescia și îl mutilau de nu se poate, lăsându-l și bâlbâit și cu o față de zici că era Frankenstein.
Când s-a pus pe picioare, a reușit să fure o carte de undeva și s-a apucat să învețe singur să citească.
Cartea era de matematică, așa că a început să o prindă și pe asta. Ba chiar era bunicel și îi mergea mintea. Asta a remarcat și un boiernaș local, la care maică`sa lucra cu ziua, așa că i-a plătit ăla niște cursuri, cât să ia și el o diplomă de absolvire, un fel de echivalent de bacalaureat, ca să îl ajute cu angajarea.
Și atunci tot cu pile funcționa sistemul
Faza nasoală e că și atunci tot cu pile funcționa sistemul, iar la departamentul de resurse umane tot bizonițe incompetente lucrau. Nu se uita nimeni că ăsta bătea spre geniu. Așa că prindea numai posturi de suplinitor, plătite ca și azi, și mai dădea ocazional meditații la matematică. Astea nu putem spune că erau plătite ca azi, că lui de abia îi ajungeau banii pentru o masă caldă și niște cărți amărâte, darămite pentru o casă sau chiar mai multe.
Atunci i-a venit lui ideea să se înscrie la concursuri de matematică, pentru că mai putea lua niscai bănuți de acolo.
Aristocrații occidentali de la vremea aia câștigau simpatia maselor prin organizarea a tot felul de concursuri din astea intelectuale.
Dar aici trebuie să vin eu cu niște notițe. Ca să pricepeți cam cum stătea treaba:
1.Nefiind la fel de evoluați intelectual ca noi, cei de azi, aristocrații occidentali de la vremea aia câștigau simpatia maselor prin organizarea a tot felul de concursuri din astea intelectuale. Cele de matematică erau de mare efect și cu mare priză la public. Premiile erau consistente și erau achitate de organizatori. De unde să știe ei că ar fi putut-o rezolva mult mai ușor, cu un concert de manele și niște bere la dozator? Asta este, timpul le mai și așază.
2.La concursurile astea se întreceau cei mai tari matematicieni ai vremii. Era ceva palpitant, iar lumea tremura de nerăbdare să vadă cine iese câștigător. Concursul dura 30 de zile. Se întâlneau adversarii, își dădeau unul altuia un număr de probleme, apoi se apucau de treabă. După o lună trebuiau să aducă rezultatele corecte. În tot acest timp, lumea își mușca unghiile de emoție, iar când rămânea fără unghii putea să facă galerie.
3.Tot pe la vremea aia, Biserica Catolică postulase că ecuațiile de gradul III sunt imposibil de rezolvat. Toți se loviseră de ele și nimeni nu știa să le dea de cap. Implicit, era voința divină ca astea să nu fie rezolvate. Ați înțeles, da? Dacă le rezolvai, luai un cap în gură de la Inchiziție. Mă rog, după un timp relativ scurt au revenit la sentimente mai bune.
4. Pe principiul ”decât deștept și mort, mai bine prost și viu”, un italian, Scipione del Ferro, a tăcut mâlc când găsise o metodă de a rezolva ecuațiile alea. Asta se întâmpla pe când Fontana era copil. Del Ferro a pasat soluția pe patul de moarte unui elev de-al său, Antonio Fior. Ei bine, fix cu ăsta a nimerit Fontana la concurs.
Ce nu știa nimeni era că Fontana al nostru, de unul singur și cu foamea`n gât, găsise mai toate soluțiile de rezolvare a ecuațiilor de gradul III. Și uite așa a durat concursul ăla fix 2 ore, în loc de 30 de zile. Sincer, omul tocmai devenise echivalentul lui Mike Tyson în matematică. Nici nu avea rost să intri în competiții cu el, că luai bătaie ca măgarul în pantă. Ce rost avea să te mai complici? Atât de șocați au fost și organizatorii, că nici nu i-au mai dat premiul. După cum spuneam, nu se lipeau banii de ăsta, ceva de speriat.
„Sunt bun dar nu mă vede nimeni”
De daravelă a aflat un polimat italian, Girolamo Cardano (despre care nu spunem mai nimic acum, căci îl vom descrie în următorul articol). Individul a început să saliveze la gândul că s-ar putea îmbogăți cu soluțiile de rezolvare a ecuațiilor de gradul III. Toată treaba era că, de unul singur, nu făcuse nicio fâsâială. Așa că l-a chemat pe Fontana, mințindu-l că îl pune în legătură cu un nobil care voia să îl ia sub aripa lui protectoare. Rahat! Când a ajuns Fontana la el, l-a luat Cardano la îmbrobodit cum că fix atunci trebuise să plece nobilul într-o delegație, că dacă venea cu o zi mai devreme l-ar mai fi prins, că n-are rost să îl aștepte că nu se știe cât stă ăla plecat, curat ghinion. Dar, dacă tot venise, să îi dea lui soluțiile alea, că îi dă și el o scrisoare prin care îl asigură nu doar că va rezolva treaba cu nobilul, ci și că nu le va face publice niciodată.
Amărâtul a plecat cu scrisoarea și cu ea a rămas. Cardano nu a mai vorbit cu nobilul menționat, Alfonso d`Avalos pe numele lui, pentru simplul motiv că n-avea niciun interes să facă asta. Apoi a și publicat soluțiile lui Fontana, câștigând un porcoi de bani și faima internațională.
Între timp, Fontana mai inventa balistica, o știință nouă, și dovedea că parte din fizica lui Aristotel era greșită, mai precis partea în care aerul încetinește mișcarea (Aristotel zicea că o susține). Mai demonstra că un corp accelerează dacă este aruncat de la înălțime. Asta o vedea tot prostul, dar Fontana o și demonstra matematic. Mai exact, distanța parcursă de un obiect aflat în cădere este egală cu pătratul timpului în care acesta s-a aflat în mișcare. Numai bine ca să îi preia Galileo Galilei teoria câțiva ani mai târziu, fără a spune mare lucru despre cine o descoperise. Mai aducea și o formulă inedită de calcul a volumului unui tetraedru, plus multe altele. O grămadă de lucruri captivante pentru care să nu își mai aducă nimeni aminte de el.
Și uite așa, se stingea din viață acest Robert Niță al științelor, uitat de toată lumea și sărac lipit, fix cum trăise toată viața lui. Sperăm că măcar a fost înhumat. Nu de alta dar, la cum i-a mers lui în viață, mare minune să nu îl fi luat vecinii de o aripă, ca să îl arunce în primul tomberon.
26
4
