O super-locomotivă albastră este una dintre minunile tehnicii din prima parte a secolului XX fiindcă pe 3 iulie 1938 atingea 203 km/h. Cea mai rapidă locomotivă cu abur a venit într-o perioadă în care trenurile aveau concurență și trebuiau să fie tot mai rapide. Locomotiva Mallard arată spectaculos și recordul de viteză a fost o încercare plină de pericole și controverse.
Anglia, trenurile și viteza mereu în creștere
Britanicii au avut multe premiere feroviare, iar locomotivele cu abur au avansat enorm în 130 de ani. Pe la 1808, locomotive precum Catch Me Who Can prindeau doar 19 km/h, iar în 1829 celebra The Rocket a lui George Stephenson atingea 48 km/h. The Rocket a câștigat concursul de viteză de la Rainhill și a devenit locomotiva ce urma a fi folosită pe linia de pasageri Liverpool - Manchester, acum 189 de ani.
Pe la 1850 cele mai rapide locomotive depășiseră 80 km/h în teste.
Natiional Railway Museum, York
Viteza a devenit tot mai importantă spre 1890 când a început ceea ce a rămas sub numele de Cursa către Nord (Race to the North) practic întrecerea dintre două companii, pe două rute concurente dintre Londra și Scoția, drum de peste 600 km.
Cele două rute concurente erau:
- West Coast Main Line, de la London Euston spre Glasgow via Crewe și Carlisle
- East Coast Main Line, de la London King's Cross la Edinburgh, via York și Newcastle.
Ruta de est era mai rapidă fiindcă are mult teren plat și foarte multe linii drepte, iar cea vestică este mai sinuoasă și mai accidentată.
Călătoria cu trenul la mare viteză ajunsese să fie un lucru pe care milioane de oameni și-l permiteau în Anglia de acum 130 de ani și era singura alternativă pe distanțe mari. În plus, după 1900 s-au îmbunătățit sistemele de semnalizare, iar cele de frânare au devenit mult mai eficiente, astfel că rularea la super-viteză a devenit mult mai sigură.
Concurența a născut recorduri
Companiile concurente au încercat în fel și chip să reducă timpii de parcurs, apelând și la metode care puneau în pericol siguranța circulației.
Astfel, cele mai rapide trenuri parcurgeau cei 630 km dintre Londra și Edinburgh în sub 8 ore, cu porțiuni de zeci de km cu medii de peste 100 km/h.
În 1930 trenurile britanice începeau să aibă concurenți serioși fiindcă oamenii începeau să-și ia automobile și existau și autobuze de lungă distanță. Era pentru prima oară când trenurile rapide britanice aveau o concurență serioasă.
Concursurile de iuțeală au continuat pe cele două rute dintre Londra și Scoția, iar trenurile au devenit tot mai rapide, unele reușind în anii '30 să parcurgă cei 630 km în șase ore, ceea ce înseamnă o medie de peste 100 km/h.
Între Londra și Edinburgh și Glasgow circulau în anii 30 practic cele mai rapide trenuri de mare distanță din lume, iar după 1935 s-a intrat în ceea ce istoricii feroviari au numit The Golden Age of Streamliners, ceea ce înseamnă Epoca de Aur a trenurilor aerodinamice.
Locomotivele au lăsat în urmă designul pătrățos și au adoptat un design foarte aerodinamic și futurist și nu doar dim motive inginerești și tehnice, ci și ca parte a unei strategii de marketing gândite să arate că trenurile pot să arate ”cool” și sunt un mijloc de transport la modă.
Locomotivele cu abur deveniseră fantastic de puternice și puteau atinge viteze de 140-150 km/h și cu 15-17 vagoane. Erau însă și ”gurmande”, consumând foarte mulți cărbuni și foarte multă apă și având nevoie de reparații dese și costisitoare.
Și în anii 30' rivalitatea era dură între ruta estică și cea vestică, pe prima operând compania LNER, iar pe a doua, LMS. După câteva decenii în care companiile avuseseră o înțelegere să nu mai scurteze din timpul de parcurs, concurența cu transpotul rutier le-a pus ”la treaba” în anii 30. În 1934 o locomotivă britanică atingea 165 km/h și în următorii ani vitezele de operare au crescut, până spre 140 km/h pe cele mai rapide segmente.
Cele două companii au continuat să lupte pentru recordul de viteză, iar LMS a reușit să atingă într-un test 183 km/h în 1937. Recordul de viteză pentru locomotivele cu abur era deținut de o ”mașină” germană care atinsese 201 km/h în 1936 (DR Class 005).
În Germania a văzut și Nigel Gresley, creatorul lui Mallard, locomotive cu design aerodinamic (streamlined). Locomotivele A4, clasă din care face parte și Mallard, au intrat în circulație din 1935 pentru trenul Silver Jubilee. Acesta a fost cu adevărat un tren de mare viteză pentru că parcurgea cei peste 430 km dintre Londra și Newcastle în patru ore. În prezent, cele mai rapide trenuri fac 2 ore și 50 de minute între cele două orașe, pe 432 km (via York).
Super-minunea albastră și rapidă
Mallard, care în engleză înseamnă rață de mari dimensiuni, chiar este una dintre minunile tehnicii din prima parte a secolului XX. Mallard are 21 de metri lungime și cântăreste o sută de tone. Vagonul special cu cărbuni care era folosit la aprovizionare (tenderul) cântarea peste 50 de tone. Mallard a parcurs între 1938 și 1963 peste două milioane de kilometri, însă rar a depășit în drumurile de zi cu zi viteza de 140 km/h. Din 1975 este expusă la National Railways Museum în York.
Recordul a fost atins lânga orașul Grantham din regiunea Lincolnshire, iar Mallard avea cinci luni din momentul fabricației. După atingerea recordului trenul ar fi trebuit să sosească triumfal în Londra, dar cursa s-a terminat mult mai repede, fiindcă o componentă a motorului s-a defectat.
Viteza a fost înregistrată de un vagon special al trenului, un vagon cu instrumente de măsură numit ”dynamometer car”. Inițial în presă a apărut viteza de 125 mph (201 km/h), dar o recalculare a arătat că viteza reală atinsă pentru 400 de metri a fost de 126 mph, adică 203 km/h. Viteza a fost atinsă timp de șapte secunde și câțiva km a fost de peste 190 km/h.
În articole din presă recordul a fost contestat.
De exemplu, într-un articol apărut în august 2018 în revista Back Track se spune că recordul acceptat ar trebui să fie de 201 km/h, fiindcă valoarea de 203 km/h nu a fost atinsă decât pentru o secundă.
Nigel Gresley este respectatul inginer care a creat Mallard și alte locomotive super-rapide. Gresley a creat cele mai mari și mai puternice locomotive din Anglia la mijlocul anilor 20 și le-a îmbunătățit eficiența folosind boilere de mare presiune de la nave maritime. Tot o locomotivă creată de el, Flying Scotsman, a atins 161 km/h în 1934. Gresley s-a născut în 1876 și a murit în 1941.
După al Doilea Război Mondial locomotivele de abur au început să iasă din scenă fiindcă tracțiunea electrică și cea diesel s-au impus, fiind mai economice și mai eficiente.
Grupul Grampet nu a avut influență asupra conținutului acestui material sau în alegerea subiectului.
4
4
